Blogul acesta nu este al meu și nici al nostru... Ci, al vostru, al celor pasionați de munte. Sperăm să vă fie util!

Jurnal călătorii 2011


Doi băieți și Vârful Omu...
(Happy birthday, Sunshine!)


      Sunshine s-a apucat de scris?! Ei bine, nu... Dar, Hamsterul nu a putut rezista să nu redea prin câteva hieroglife povestea de ziua lui, mai ales că am considerat-o o amintire frumoasă și ar fi fost păcat s-o sar din lista Jurnalului de călătorie.

      Chiar dacă evenimentul se petrecea prin luna septembrie- adică înainte de revelion- e, totuși, o bifă care merită trasată pe parte de trekking, în calendarul nostru. (Ar mai fi și alte evenimente pe care le-am ratat dar... poate, într-o bună zi...cu soareee... vom reuși să completăm Jurnalul cu toate peripețiile noastre...  Trei povești nu apar: Secui și Bran- călătorii făcute de Sunshine și Abruptul Nord-Vestic  al Dianei- călătorie făcută de mine. Le-am considerat, într-un fel, aventuri care au a face cu pasiunile ori activitățile noastre, ceva mai aparte: Sunshine pe parte de ghid montan iar eu... eu cu vechi pasiuni pentru alpinism despre care, poate, voi spune mai multe detalii, într-o viitoare poveste, ceva mai...specială, să-i zicem- rămâne de văzut...)
Dar, revenind la istoria prezentă...

      Având în vedere faptul că eu NU am făcut parte din echipă, îmi asum orice greșeală care va interveni în relatarea poveștii.
Ce am găsit atât de autentic??? Faptul că după vreo câteva tentative eșuate, Sunshine a ajuns la OMU, faptul că a dormit în mașină la Piatra Arsă și, la care se adaugă vreo câteva urcușuri și coborâșuri demne de nuvela Trei pe Două biciclete (în caz că nu ați citit-o, v-o recomand  ;-))... nuvelă care, în cazul de față  s-ar traduce prin Doi băieți pe-un Vârf al Omului...

       Ei, bine, băieții aceștia doi, respectiv Benny și Sunshine, au pornit-o într-o zi însorită de toamnă către Babele... Nu se mai pune cum au ajuns până într-acolo, cert e că...au ajuns...






      De la Babele au pornit-o înspre faimoasa Cruce Caraiman... 





      Din păcate și, totodată, din fericire, ceața nu le-a lăsat decât pâcle din peisajul Bușteniului văzut de pe Caraiman dar, cu toate acestea imaginile tot îți tăiau răsuflarea...  






      De acolo, Hamsterul (adică eu) am primit un telefon prin care mi s-a spus că au ajuns la Monumentul Națiunii acesteia...


      Fericită, le spun de Cabana și de Cascada Caraiman, de punctul albastru, de drumul de întoarcere spre Babele și nu de drumul direct Cruce- Cabană... Să nu credeți c-am fost băgată în seamă... Au luat-o agale pe cerc roșu, direct către Cabana Caraiman... ca atare, niet cascadă DAR, poteci abrupte daaaaaaa.... Nu e un drum greu dar, este foarte abrupt și, ca atare, nu e recomandat pe un timp ploios, de toamnă ori pentru cei care suferă de rău de înălțime... Sigur, dacă ai noroc cu ceațaaaaa.... nu mai vezi hăul dar, am învățat de-a lungul timpului și din propriile-mi pățanii că precauția e mama înțelepciunii(cel puțin atunci când fac recomandări altora...).









      Deși hotărâseră să ajungă la Vf. Omu, ceața i-a împiedicat pe băieții mei să continue drumul. În plus, mai era problema și de cazare... La Cabana Omu riscai să nu ai loc nici măcar în sala de mese, ca atare, a fost o decizie înțeleaptă să coboare... Pe unde au coborât??? Citez: „Prin stânga...  Pe acolo... pe undeva”... pffff și mrrrrrrrr..... În traducere??? Au luat-o pe Valea Jepilor și NU PE JEPII MICI ORI PE VREUN JEP MAREEE... traseu care mai poartă numele de Valea Florilor sau Calea Florilor sau cum l-or mai numi alții și care, pe ALOCURI se intersectează cu Jepii Mici... Uof-uof...măi-măi... Important e că au ajuns întregi, teferi și nevătămați (nici nu aveau de ce să nu ajungă astfel- drumul ales e unul, în regulă.... Sigur, undeva, mai în josul văii, mai există o intersecție care te duce pe firul apei și dacă zăpadă nu există ori nu este suficient de consistentă, riști să faci un mare rafting... cam până pe la baza muntelui...-luați-o ca pe o glumă cu mulți sâmburi de adevăr...)
Ajunși în Bușteni, Sunshine se hotărăște să-mi dea un telefon prin care îmi spunea: „N-am ajuns la Omu”... Sinceră să fiu, îmi venea să mă teleportez prin telefon, să-i iau de o aripă și să ajung cu ei direct la 2507 metri altitudine...
Ca o paranteză la paranteze... toți oamenii care iubesc muntele au câte o culme, în viața lor, pe care nu o pot vedea din diferite motive: fie vremea, fie cine știe ce peripeții... și așa ajunge să fie o provocare pentru ei, ideea de a ajunge până într-acolo... Așa și cu Vf.Omu, în povestea de față...




      Ca atare, Sunshine era dezamăgit că nu ajunsese până unde își propusese iar eu eram ofuscată că renunțase la ideea de a continua traseul...cumva...în vreun fel...

      La câteva ore, însă, sunt anunțată, prin intermediul aceluiași telefon, că băieții mei au luat mașina și au ajuns cu ea direct pe Piatra Arsă unde și-au petrecut noaptea, ca doi trubaduri ce erau, așteptând zorii și o nouă încercare de cucerire a Omului ăla nesuferit...
A doua zi, au reușit să ajungă până acolo, să-l vadă, să facă poze cu maimuța iar Hamsterul era peste măsură de fericit că băieții mei nu renunțaseră la obiectivul principal ci, doar îl amânaseră pentru a doua zi...








      Ca atare, traseul făcut de Benny și Sunshine a fost unul de-a dreptul autentic: urcat la Babe, ajuns la Cruce, de acolo la Cabană, ratând Cascada Caraiman, coborât în Bușteni pe partea stângă (colț cu Nada Florilor, la intersecție cu Jepii Mici:))), luat mașină, suit pe Piatra Arsă, dus la Omu, întors la Piatră și direcția București...
      Din toată peripeția, un lucru e cert: Sunshine s-a ales cu un cadou binemeritat de ziua lui: Vf.Omu. Iar eu îi spun, încă o dată, La Mulți Ani, oferindu-i în dar povestea aceasta:-) Mulțumesc, prietene, că exiști!



LA MULȚI ANI, 2012!!!

      După o pauză cam măricică... de scris, nu și de drumeții montane, revin cu povestea Revelionului...

      Sigur... poate că înaintea acestui măreț party, ar mai fi trebuit să vă spun și de celelalte aventuri dar, cum lenea e cucoană mare... și cum inspirația vrea să pună în scris ultima escapadă... deh...
S-o luăm cu începutul... Respectiv, cu vânzoleala de dinaintea plecării... Recunosc... pentru unele amănunte nu am poze dar, cu siguranță, unii dintre voi le veți regăsi undeva, prin memorie...pfff....
Ei, bine, totul a luat amploare de la dat telefoane, căutat de cazări...o întreagă zarvă...
      Cum Sunshine a cedat psihic de la atâtea căutări pe internet, a venit cu grozava idee de a încerca să găsim ceva LIVE... adică la fața locului... Zis și făcut... Am pornit-o la drum...

 Ne-am așezat în Gara de la Sinaia...


 Și am așteptat trenul... 


Și, minune! Au apărut și omuleții noștri cu binecunoscutul lor mesaj: „Avem cazare, băiețiiii”....
No, or fi avut ei dar nu o fost și pe placul nostru...
Așa am ajuns în Gara din Bușteni...Acolo, totul a devenit, brusc, foarte simplu... Am dat peste un nene, ne-am tocmit cu el și așa devenisem fericiții posesori ai unui loc simpatic pentru zilele de Revelion...
      Cum eram bucuroși pentru realizarea noastră, am pus și de un traseu: Dâmbul Morii, Șapte Scări...



      Ei, de la drumeția aceasta Hamsterul a chiulit... Sau, mai frumos spus, am ratat-o cu desăvârșire...







Dar, nu regret mare lucru, având în vedere faptul că-l văzusem suficient pe anul trecut.
Vedeți voi... mai îmbătrânește și omul... și când îmbătrânește, începe să-i scârțâie încheieturile, șalele... Mai pe scurt, m-a trădat buna și vechea mea prietenă, coloana, în așa hal încât nu am mai putut merge pe mai departe...
În schimb, am avut parte de o frumoasă pauză binemeritată... dormind... în mașină... Chiț-chiț...
Și, cum bunul meu prieten nu lasă la greu pe nimeni, darămite pe un Hamster încăpățânat și năpârlit de bătrânețe... m-a însoțit, acompaniindu-mi somnul... Eu pe-un scaun, el pe altul... am dormit neîntorși până în clipa în care au revenit ceilalți din canion. Mai cu cocârțuri, mai cu strâns din dinți, am ajuns acasă bodogănindu-mi, în sinea mea, nesuferita de coloană... Dar, eram mulțumită că găsisem cabană pentru Revelion...
      Când să spunem și noi EVRIKA... și să încercăm să dăm avansul, omul nostru- cabanierul- ne-a informat că alții au dat mai mult, ca atare am pierdut licitația și, bineînțeles... și vila...
Cu toate acestea, în data de 8 decembrie FIX, am reușit să dăm peste o tocmeală mult mai bună și așa am reușit să ne stabilim ca și loc de sărbătorire a noului an, Predealul... Tot răul spre bine- vorba românului.

      Daaarrr, cea mai mare brambureală a avut loc în listele cu alimente... După vreo paisprezece liste dacă nu cumva cincisprezece și jumătate, am adjudecat fiecare ce cumpărăm... Apoi, am început să tăiem, să adăugăm altele, să mărim sau să micșorăm cantitățile industriale...oricum am fi luat-o, s-a ajuns tot la surplusuri colosale... Acum na... ce să-i facem... am gândit-o și noi ca tot românul: Las' să fie! În sfârșit, important e că nu am dus lipsă decât de șervețele, hârtie igienică, una bucată salată de boeuf uitată acasă și două bucăți bețe telescopice pe care Hamsterul le-a deplâns cu fiecare pas făcut pe cărările înghețate (cu toate astea NU recunosc nimic:P )...
      Practic, Revelionul nostru a prins contur de pe data de 30 decembrie... adică odată cu plecarea... Cu chiu cu vai, am reușit să prindem trenul matinal deși Hamsterul- respectiv eu- am reușit cu brio să întârzii pentru prima dată în viața mea, la întâlnirea cu Gara... incredibil dar, adevărat! Motivul nu a fost altul decât vreo cinci bagaje la număr, constând într-un troler plin până la refuz, o sacoșă încărcată cu de-ale gurii, un rucsac plin de hanțe, un ghiozdan plin cu naiba mai știe ce și una bucată chitară dezacordată și cărată cam degeaba dar... las' să fie, că niciodată nu se știe... Cu sinceritate vă spun că mi-a luat juma' de oră pentru a putea coborî cu ele până în fața blocului... nu mai zic cât timp am mai pierdut pentru a le trânti și-n taxi...cert e că așa mi s-a dat mie busola peste cap și am ajuns mai târziu în Gară, decât în oricare alt moment al plecării mele la munte...
      N-are sens să vă fac istoria alimentelor și rețetelor culinare... În schimb, țin să menționez doar... una bucată tort cărat de la București, ornat la Predeal cu frișcă și buburuze cumpărate din Brașov, tonele de grătare: ciupercuțe la grătar, frigărui la grătar, cârnăciori de bere la grătar, mici la grătar, scăricică la grătar...și la care s-ar mai fi adăugat și niscaiva pulpe la grătar doar că am cedat nervos de la atâtea grătare, așa că le-am lăsat în stare crudă și fără grătar... La ele se adaugă sarmalele... Nelipsitele sarmale de pe masa românului... Am avut sarmale muntenești, moldovenești, bucovinene, ardelenești... Yupiiiiii, sarmaleeee... Mămăliguța a fost, cu adevărat, originală... mai ales cea de-a doua, a cărei rețetă presupunea cât mai multe cocoloașe de dimensiuni egale și cât mai bine fierte... Noroc că stomacul are grijă să digere totul, cu brio...hiuh...
E, însă cum mie îmi place să împart poveștile pe zile, asta voi face și acum...

30 decembrie... prima zi de nebunie...

      Sinceră să fiu... nu mai știu cum ne-am dat jos din tren cu atâtea bagaje dar, Slavă Cerului că ne-a reușit o astfel de performanță uluitoare... În orice caz, stabilisem încă din București că dacă vreunul dintre noi rămâne în tren, ne vom întâlni cu el la Brașov, nu era chiar un bai așa mare...Ajunși în Gara din Predeal, cel de la cabană a fost drăguț și a venit să ne ia cu mașina, ca atare ne-a venit mai ușor să ajungem la destinație...După ce am organizat alimentele prin frigidere și cămară, am decis să facem o scurtă plimbărică... și unde ne puteam noi duce, dacă nu în Brașov, să vedem Tâmpa, Piața Sfatului și să adunăm un copil și cinci bagaje- respectiv pe Cristi.
      După ce am descoperit cei doi brazi din Piață...




Am urcat, într-o mare plictiseală, pe Tâmpa...

      Vă povesteam, cândva, de Drumul Familial, din Dâmbul Morii... Ei...., amețeala aceea de drum e nimic în comparație cu semicercurile pe care le faci până pe Tâmpa... La un moment dat, ne venea nouă s-o luăm de-a dreptul dar... la gheața aferentă potecilor, se mai adăuga și un Hamster care nu avea voie nici să strănute, darămite să mai și cadă... E drept, n-am luat nicio trântitură... Cel puțin NU pe Tâmpa... Am avut eu timp pentru așa ceva, chiar la începutul anului următor, 2012 (fapt pentru care, mama zice că i se mărită fata iar doctorul spune că mi-a îndreptat Sfântul Petru cocoașa în ideea de a mă mai potoli cu muntele... ei, aș! Năravul din fire n-are în veci lecuire...)


După ce am admirat panorama încântătoare a Brașovului privit de sus și telecabinele cărora le făceam cu mâna, din plictiseală... am luat-o agale, înapoi, pe aceleași poteci neschimbate dar, într-un cântec sublim al stomacurilor noastre care urlau o melodie de jale și ale căror versuri spuneau: NE E FOAMEeeee.... Din când în când mai suna și câte un telefon din care pornea întrebarea: Unde sunteți?!!! Întrebare la care mi-ar fi plăcut să răspund: În Congo, e la intersecție cu Africa Centrală! Nu vrei să vii după noi?! 

Daaarrr eram suficient de amețită de atâtea semicercuri ale potecii și visam prea mult la o ciorbă ca să-mi mai pese de zbârnâitul sau țicnalul sonor al telefoanelor...

      N-am mâncat noi ciorbe dar, ne-am potolit până la urmă, foamea, cu niscaiva gogoși umplute, luate de la o patiserie din Gară, unde l-am așteptat pe amicul nostru- Copilul, pentru a pleca mai apoi, cu toții, la Predeal. Nu mai punem la socoteală amenda de 2200 de roni primită de taximetristul care l-a adus pe Cristișorul nostru, nu mai luăm în calcul nici suma de 18 roni per bilet de tren pentru o amărâtă de stație... și nici faptul că șoferul de la microbuz s-a luat cu mâinile de cap când a văzut c-am luat bilete din autogară și nu de la el... Apăi, ce să-ți facem, nene? Știam noi că așa îți scoți dumneata banii pe motorină... Colac peste pupăză, cele patru muște, câți eram, am ajuns întregi la destinație și i-am așteptat cu nerăbdare și pe ceilalți: patru suflete din Brașov (Alex, Cristina, Bianca și Adi)- care trebuiau să vină chiar în acea seară și un suflețel din Suceava (Ioana) care o pornise la drum chiar pe 30, ajungând în Predeal, dimineața.Prietenii noștri din Brașov au adus cu ei un vin de nota zece,un tort de mere grozav (mulțumim), cronțănele de tot neamul și multe, multe bunătățuri... la care se adaugă un joc de poker și zaruri...

So, ne-am pus pe joc!... 

      La poker am rămas lefteri...-doar de jetoane, din fericire:P- la zaruri a câștigat Adi, campion la vorbe puține l-am desemnat pe Eugen iar olimpicul la perle și vorbă multă a fost, ca întotdeauna, Copilul...

 În noaptea aceea, câștigătorul la somn de voie nu a fost altul decât Sunshine care, la un moment dat, am avut impresia cu toții că a căzut din pat... Hiuh, era doar telefonul... Înspre ziuă, grupul era aproape complet fiindcă a reușit să ajungă și suflețelul nostru, tocmai din Suceava. Într-un cuvânt, a fost o seară de distracții, voie bună, chef și reuniune a grupului.

31 decembrie...minunatul Ajun al... Revelionului...

      Cea de-a doua zi am început-o cu o plimbare frumușică până la Susai... Dhaaaaa, renumitul Susai de care v-am tot povestit și cu alte ocazii...Dar, de data aceasta am reușit să ocolim, cu brio, trăsnaia aceea de drum, numită Cioplea... Slavă Cerului!



Înarmați cu două termosuri de vin fiert, am pornit-o spre pârtia Clăbucet, pe unde intenționam inițial să și urcăm...                                                    
                            

Vânzoleala de acolo, însă, ne-a cam determinat să ne lăsăm păgubași, fapt pentru care am luat-o pe un drum ocolitor ce ne-a scos direct pe traseul către mirificul Susai...





Am făcut multe poze, popasuri, ne-am încălzit sufletele cu câte un păhărel de vin fiert, cu bere și alte cele, pe care le mai aveam după noi.



       Drumul era împânzit de ATV-uri și destul de circulat ...

Dar, revederea Susaiului a fost o bucurie pentru cei care-l mai vizitasem și- cred eu- o încântare și pentru cei care nu mai fuseseră până într-acolo... Asta, sigur... dacă facem abstracție de micile degerături, de efortul și untul scos din noi până într-acolo... :D :D :D









      Munții Baiului merită explorați ceva mai mult... De la Susai, pleacă un drum către Refugiul ori Cabana Roșu care, practic, reprezintă și punctul de intersecție între lanțul muntos Baiului și munții Neamțului... Unele trasee, însă, rămân nemarcate dar, drumurile forestiere te duc ele însele către punctele ori reperele turistice vizate. Cert e faptul că Munții aceștia ai Baiului, sunt paraleli cu Bucegii și au o suprafață egală cu cea a Platoului, respectiv 300 de kmp. (vedeți harta;-) )


      Revenind la povestea noastră, însă, țin să vă spun că odată ajunși la Cabană, am putut observa și multe fețișoare, luminându-se, brusc... Ca atare, am stat la un set zdravăn de poze... Ne-am fi dorit, inclusiv, să bem și un vin fiert- așa cum numai la Susai poți găsi... Dar, din păcate, cabana fusese închiriată în întregime iar noi am rămas doar cu amintirea unui vin bun.











      Pe drumul de întoarcere chiar am prins grai cu toții... Am început să ne povestim una-alta, ce am mai făcut, cum e cu serviciul, ce activități mai întreprindem și ce ne mai pasionează... Mai pe scurt, marea pasiune a tuturor, deveniseră, subit, sarmalele de prin frigider, fiindcă eram cam rupți de foame...



      Ajunși la cabană, am pus de o mămăliguță cum o fi ea și de încălzit primele sarmale care ne-au venit mai la îndemână. Apoi, cu burțile pline, ne-am apucat de grătare... 

Maestrul focului și grătarelor? Cine să fie dacă nu Sunshine...

      Iar la pregătirea bucatelor s-au agitat cu toții... Unii la curățat ardei, alții la curățat ceapa, alții la curățat ciuperci...




făcut grătare...

 ...prăjit cartofi, pus masa...


...îmbrăcat la patru ace și iaca ne-a și prins din urmă ora douăsprezece noaptea...






      Înarmați cu patru șampanii și artificii, îmbrăcați de gală dar, cu geci de munte pe deasupra, am ieșit în fața cabanei unde am împușcat anul 2011 cum se cuvine, făcând loc anului 2012.
















După vreo câteva seturi de artificii, poze, șampanii desfăcute...







...ne-am pus pe ronțăit grătarele ce ne așteptau pe masă, dând iama, apoi, și prin prăjituri și stând în voie la taclale până înspre dimineață.

      Tot pe 31 înspre 1 ianuarie, Adi și Bianca sărbătoreau:-) La Mulți Ani, dragii noștri! Să vă iubiți întotdeauna și la fel de mult ca acum, să vă aducă viața cât mai multe bucurii și cât mai multe amintiri frumoase iar anii ce vor urma să vă prindă la fel, unul în brațele celuilalt! :X

      Excepția de la regulă a fost Cristișorul nostru... Dacă pe 30 decembrie Sunshine a căzut lat, pe 31 decembrie i-a luat locul Copilul grupului... Alelei, tată... de n-o să dormi tu tot anul 2012, la cât de frânt ai căzut taman de Revelion. Înspre dimineață, însă... cine credeți voi că avea chef de glume și de vorbă... Și, mai cu seamă... pe cine credeți voi că îl sâcâiau fulgii din pernă,a? Evident... Copilul... Noi eram morți de somn, eu băteam recordul la nopți nedormite... iar puiul mamei?! Era fresh și avea chef de petrecut... Păi bine, măi, suflete... Pe 31 ce făcuși?

      Cum necum... și chiar nu știu cum... s-a făcut liniște înspre dimineață și toată cabana dormea... TOATĂ... mai puțin Hamsterul care admira tabloul agățat pe unul din pereții camerei... Frumoasă pictură, serios! Tare mult îmi doream și eu o căsuță ca cea scrijelită acolo...pfffff....

1 ianuarie... unii pleacă, alții vin...

      Dimineața de 1 ianuarie a fost încununată de un nou set de sarmale... și de o rețetă autentică de mămăligă al cărei secret constă în zece cocoloașe la o lingură de mălai fiert. În timp ce Hamsterul de mine se chinuia să învârtă în mămăliga aceea minune, a apărut și un al zecelea suflet: Benny, care a avut ca primă misiune, înlocuirea mea la învârtit mălaiul, că pe mine mă cam plictisise deja activitatea asta... E drept, după jumătate de oră de chin, a realizat și prietenul nostru, Benny,... că JE- adică eu- luasem demult oala cu mămăligă de pe foc și că el învârtea doar așa... să se mai lase din cocoloașe...
Daaarrr, îi mulțumesc din suflet și apreciez ajutorul acordat... și îi rămân datoare cu încă vreo zece mămăligi :-)) :-)) :-))

      După masă, a trebuit să ne luăm la revedere de la Adi, Alex, Bianca și Cristina. Deși timpul a trecut cumplit de repede, a fost o adevărată plăcere să vă întâlnim și să petrecem alături de voi, prieteni! Și, cu siguranță vom avea ce povesti împreună și pe viitor;-)

      La niciun sfert de ceas, ne-am îndreptat și noi, care mai rămăsesem, către Valea Spumoasei. Când zic noi, mă refer la Benny, Eugen, Eu, Ioana și Sunshine... Copilul? A rămas la cabană... I-au plăcut mai mult treburile gospodărești decât să vadă izvoare și sloiuri de gheață. Deși am văzut Cascada în repetate rânduri, țin să vă mărturisesc, că a fost pentru prima dată când am vizitat-o pe timp de iarnă și trebuie să recunosc că e mai aparte așa, acoperită de zăpezi.







      Ultima dată o salutasem undeva, prin toiul verii, când drumul spre ea era încărcat de bălării, de parcă te dusesei prin cine știe ce junglă amazoniană, în căutarea babuinilor și a lui Mowgli. Dar, să revenim...
Toate erau bune și frumoase, mai puțin alunecușurile, bocancii mei tociți și zdreliți care îmi foloseau pe post de patine, coloana mea prost funcțională și o stare de sooommmnnnn, fiindcă nu mai dormisem de ceva vreme bună... Nu mai spunem de plictiseala survenită din cauza faptului că parcurgeam iar un drum pe care îl făcusem de atâtea ori, încât ajunsesem să nu mai am aceeași tragere de inimă.

      Dar, finalmente, m-am încumetat să pășesc agale, întocmai unei pensionare ce-mi sunt și, ajunși la podul ce desparte drumul forestier de intrarea în pădure, am făcut și un popas, în ideea de a savura un vin fiert... No... în ziua aceea vinul fusese făcut de Copilul grupului... Apăi nu știu ce o fi avut cu noi dar, cred că ne-o urat să ne stea băutura în gât, că la câtă scorțișoară o scăpat în termosuri, avurăm cu toții impresia că îngurgităm tot nisipul de pe plaja Constanței... Mai mult, începusem să mormăim mai ceva ca urșii... Personal, mi-am revenit cu o felie de clementină care a mai înmuiat gustul de scorțișoară... Oh, dha... de data aceasta, am trecut de la mandarine la kilograme de clementine... buunnneeee... yummmy... cred... Personal, am mâncat doar o felie:D









       După acest popas care nu ne-a căzut prea moale, am mai făcut o oprire undeva, după stația de ape minerale Borsec unde, Benny și-a julit piciorul iar eu, în loc să fotografiez doi îndrăgostiți dragi inimii mele... am reușit, cu brio... să le pozez picioarele... Ei, istoria e alta... Stați calmi, Benny nu avea unde să cadă... Doar că îi place lui să exploreze împrejurimile și s-a gândit să se salute cu o stâncă... A fost ceva pe principiul: cele mai multe accidente se întâmplă acasă ;-)

      Ei, după astfel de popasuri cu... să zicem... peripeții... am ajuns, finalmente, la Valea aceea a Spumoasei... Trebuie să recunosc că Hamsterul a fost destul de încântat să o vadă în plină iarnă... Susurul izvoarelor, curgând agale printre țurțurii mari și sticloși, atingerea apelor care te mângâiau alene... Evident, glumesc! Nu o să mă apuc acum să vă descriu istoria codrilor precum Eminescu :-))
Dar, am să vă spun că e un loc aparte și care merită vizitat.










      Mai interesant a fost fenomenul descoperirii unei frânghii vechi de când lumea, pe care te poți cățăra, ajungând, astfel, deasupra cascadei... Deși am căutat-o și în vară, soarta a făcut să dau de funia aia taman acum, în toiul iernei... Pfff.... Nu putea să mi se ivescă în cale atunci când eram în plină tinerețe și puteam să mă cațăr... Am regăsit-o și eu, ca Păcală... iarna!







      În schimb, nu am mai dat peste copacul acela care avea pe el inscripția NU MĂ TĂIAȚI... Deh... pleacă unele, apar altele... No, serios acum... Cu ce naiba v-o fi deranjat bietul pomișor... era așa tânăr....De multe ori am spus-o și o voi repeta de fiecare dată când voi avea ocazia... Nu mi-e teamă de animale ci, de oameni... Avem un mare talent al distrugerii... Păcat... De multe ori am avut ocazia să mă întâlnesc cu urșii... Serios, oameni buni... nu m-a atacat niciunul... În schimb, oamenii lovesc exact când te văd mai vulnerabil... Așa și acum... Copacul acela era vai de mama lui... abia crescut... abia prinsese și el niscaiva rădăcini... Pentru ce să tai un pom care ar fi trebuit lăsat să crească?!
Uite pomul... nu e pomul..




      Dar, să revenim la povestioarele noastre... După cum ziceam, Cascada a putut fi simțită sub picioare, poze am făcut cât cuprinde și de grup, și cu țurțurii, și cu punctul salvamont ori cu cascada...și am ținut-o așa, până când ne-a salutat seara... Dar, fiind destul de aproape, am ajuns la timp în partea de civilizație. Vă spuneam eu pe la început de o căzătură... La ziua asta mă refeream... și la locul acesta... Tot drumul am pășit cu atenție... degeaba... La întoarcere, am căzut odată cu tot cu Benny (că doar trebuia să-i pună și lui piedică cineva și s-a găsit taman un Hamster=)) ) și încă o dată, exact în fața mașinii care ne aștepta în parcare... Nu mi-am zdrelit coloana din prima încercare dar, din a doua mi-a reușit cu brio să nu-mi mai simt nici brațul... Fraților, vă dau un sfat... cu cât încercați să vă uitați pe unde mergeți, cu atât mai mult vă împiedicați de asfalt. Mai bine să fiți gură-cască... măcar așa aveți un motiv plauzibil pentru căzături:P
Ajunși la cabană, undeva înspre lăsarea întunericului, l-am găsit pe Copilul nostru fresh, odihnit și, bineînțeles, cu chef de vorbă... NOI?! Eram morți... frânți... praf... pulbere... 

      Cred că am apucat să mâncăm ceva în seara respectivă... sinceră să fiu nu mai țin minte... Dar, știu foarte bine că am luat fiecare câte un gât de țuică, am făcut niște băi calde și ne-am mai întremat.


      Ne-am uitat la poze, am râs, am văzut inclusiv crucea Caraiman luminată și asta tocmai din Predeal, ceea ce nu se întâmplă prea des...e pe undeva, printre crengi... :-))

Apoi, am dat afară doi indivizi: pe Copilul și pe Eugen, încercând să am și eu parte de o noapte de somn... Sufletul! Am ascultat fiecare sforăit ori zornăit, am zăpăcit televizorul pe toate posturile și, finalmente... am reușit să dorm și eu, două ore...

2 ianuarie- finalul escapadei

      În timp ce Copilul nostru își împacheta bagajele, eu mi-am început ziua cu o cafea pe cinste... Demult nu mai savurasem eu cafeaua ca în ziua aceea... Dar, cum nu îmi plac finalurile niciodată, am să spun mai pe scurt... Cristișorul sau Copilul a fost dus acasă de către Benny și Sunshine, în timp ce eu, Ioana și Eugen, am rămas la împachetat bagaje, la încălzit un alt rând de sarmale (bune tare sărmăluțele bucovinene... recunosc, moartea mea!) și la pregătit o mămăligă cu care prindeai sigur toți peștii din baltă... După ce s-au întors și băieții (Sunshine și Benny), din Brașov, unde îl lăsaseră pe Cristi, ne-am pus pe mâncat și, după aceea pe sortat bagaje... Nu aveam decât un portbagaj plin, două rucsacuri care ne-au căzut în cap tot drumul, un troler pe la picioare, restul de sarmale printr-o pungă, alți rucsaci mai mici prin brațe, o porție de biscuiți prin poale... care, mai apoi s-au împărțit între stomacurile noastre și bancheta din spate a mașinii:D, o chitară și cutii de sucuri... astea strict din ce își mai poate aduce aminte memoria mea...:D
      Pe drum, ne-am hotărât să mai facem un traseu de final... Așa am ajuns într-un loc pe care eu chiar că îl văzusem de o sută dacă nu de un milion de ori, prin tinerețile mele... Ciucaș... Bratocea... auoleu... Cu o mașină încărcată ca după război, am ajuns în partea de... Ciucaș... bere de la munte...









      Zona era plină ochi, cu oameni care fie făceau grătare, fie poze, fie se dădeau pe derdelușuri împreună cu copiii... Același peisaj pe care eu îl văzusem, cândva, fie alături de părinți, fie alături de... alte persoane importante din viața mea... cum ai lua-o, era tot un loc bifat pe hărțile mele turistice... într-atât de mult, încât... nu puteam decât să nu devin un Hamster rânjitor pusă față în față cu acel loc... minunat...Vă recomand, însă, cu toată căldura, Muntele Roșu... Mai ales în perioada în care apar bujorii... Într-adevăr, merită văzut... :D :D :D
Cel mai tare m-a amuzat reacția lui Sunshine... Îmi spunea, undeva, pe drum: uite ce peisaj frumos... iar eu? Puteam să zic nu? Apăi nu puteam... Și nici nu pot...:D
Cert e că finalmente, Hamsterul de mine i-a lăsat pe Benny, Ioana și Sunshine s-o ia pe acel drum către brațul Bratocea iar eu cu Eugen, am tăiat-o pe un alt drum, am făcut poze cu un om de zăpadă...










      Varianta Benny și Sunshine a omului acela nu v-o arăt dar, vă pot spune că au imaginație, băieții, nu glumă:-))
      De acolo, noi am luat-o pe un alt traseu, paralel cu brațul Bratocei și, în cele din urmă, ne-am întâlnit cu toții la mașina plină ochi. Drumul spre casă a fost încununat de rucsaci în cap, de toate barierele de tren pe care le-am prins regește și de un cățel hămesit, pe care l-am găsit pe drum și pe care l-am înfruptat cu sarmale... Adevărată pomană! Că tot zicea Benny să facem un gest frumos și să le dăm la căței... Na, că i s-a îndeplinit dorința:-))



      Deși timpul a fost destul de scurt și a trecut cumplit de repede pe lângă noi, neputând realiza chiar tot din ce ne-am fi dorit... pot afirma astăzi că a fost un Revelion pe cinste. Zece suflete... caractere complet diferite... dar, care au demonstrat că se pot simți foarte bine laolaltă. Cu siguranță, Hamsterul s-a bucurat să îi aibe pe toți alături;-)


În zig-zag pe Platoul Bucegi 

  • Data: luna iunie 
  • Trasee: Ziua 1: Sinaia- Cuibul Dorului- Zănoaga-Cheile Zănoagei- Scropoasa- Cheile Orzei- înapoi 

Ziua 2: Sinaia- Vârful cu Dor- Podul cu Flori- Zănoaga- Bolboci- Piatra Arsă 

Ziua 3: Piatra Arsă- Cascada Caraiman- Cabana Caraiman- Crucea Eroilor- Babele 

Ziua 4: Babele-Crucea Eroilor- Peștera- Babele 

Ziua 5: Babele- Peștera- Obârșiile Ialomiței- Vf. Omu 

Ziua 6: Vf. Omu- Bran- tren- Bușteni- Valea Spumoasei- Mânăstirea Caraiman- Castelul Cantacuzino 
  • Marcaje și descriere: 
Ziua 1: Șosea până la Cheile Zănoagei, apoi pe cruce albastră până la Cheile Orzei 

Ziua 2: Șosea până la Cabana Cuibul Dorului- drumul o ia apoi în dreapta unde se va regăsi marcajul bandă roșie care duce de la Vârful cu Dor// Vârful cu Dor-Podul cu Flori- Zănoaga-Bolboci(traseu nemarcat)// Bolboci- Piatra Arsă- cruce galbenă- durata 9 ore 

Ziua 3: Drum lejer până la Cabana Caraiman- bană galbenă și cerc albastru- poteci abrupte de la Cabana Caraiman până la Crucea Eroilor- cerc roșu- Cruce roșie până la Babe-durata 6 ore 

Ziua 4: Crucea Eroilor- Babele- cruce roșie// Babele- Peștera- cruce albastră- 4 ore 

Ziua 5: De la Babele la Peștera cruce albastră//de la Peștera- Obârșiile Ialomiței- Vf. Omu- bandă albastră- durata 6 ore 

Ziua 6: Vf. Omu- Bran- cruce roșie- durata 7-8 ore// Valea Spumoasei- traseu nemarcat// Mânăstirea Caraiman- 10 min din Bușteni// Catelul Cantacuzino- 10 min din Bușteni 
  • Grad de dificultate: Traseele foarte dificile sunt: Caraiman- Crucea Eroilor pe cerc roșu și Vf. Omu- Bran pe cruce roșie. În rest, drumurile sunt accesibile tuturor dar, având în vedere porțiunile nemarcate, recomandabil ar fi să le parcurgeți cu o persoană cunoscătoare ori avizată. 
  • Povestea noastră...

     Având în vedere harababura și zig-zag-urile făcute, îmi cer scuze încă de pe la începutul povestirii pentru micile neadvertențe în privința traseelor... Încă ne mai holbăm pe hărți și pe poze și tot nu putem să vedem cam pe câte cărări am putut-o lua și, mai ales în care zile...într-atât de mare a ajuns haosul din capul nostru...



Cunoscând deja drumurile, am considerat inutile hărțile și stabilirea unor trasee exacte...Iar acum stăm și oftăm fiindcă, în acel moment, nu ne-am gândit niciunul dintre noi la ideea de a ne descrie drumeția pe vreun blog. 

Deși este cu adevărat dificil de redat detaliile traseelor, mă voi strădui, pe cât se poate, să spun cât de cât logic(dacă s-ar putea vorbi despre așa ceva...) și cât de cât ordonate și comasate perindările noastre, în ideea de a nu ameți oamenii pe crestele muntoase...asta mi-ar mai lipsi! 

Într-un cuvânt? NU NE LUAȚI DREPT EXEMPLU! THIS IS NOT GOOD! Cel puțin, NU pentru cei care nu cunosc Platoul Bucegi... 

Noi ne-am dorit o provocare sau, mai degrabă, am vrut cu orice preț să îmbrățișăm munții într-un singur concediu. Lăsând puțin gluma la o parte, zig-zagurile au fost făcute special. Eram doar trei cunoscători ai Platoului iar restul erau începători. Ca atare, am căutat și drumuri accesibile pentru ei... Pe unele porțiuni, însă, am fost nevoiți să-i luăm după noi, în nevoia disperată de a scurta timpul și nu pot spune că a fost o idee tocmai genială. 

PRECIZARE: 1.POZELE SUNT FĂCUTE CU CE AM NIMERIT...DE LA APARAT FOTO PÂNĂ LA TELEFOANE MOBILE...//2. NU VĂ AVENTURAȚI PE DRUMURILE ABRUPTE DACĂ NU SUNTEȚI ECHIPAȚI CORESPUNZĂTOR!

Ziua 1: Ce vă pot spune? Ne-a plouat și ne-a tunat! De aceea am și ales să facem cale întoarsă, ajungând IAR în Sinaia... Poze, pentru acest traseu? Oh, da...puține și făcute în goana trenului! Chiar am râs de ne-am prăpădit când am văzut realizarea noastră măreață din prima zi de drumeții... Ca o mică paranteză, inițial, stabilisem un traseu și mai drăguț: vroiam să facem Platoul Bucegi, Postăvarul, Piatra Mare și să mai plecăm și o zi la mare... Evident...vrabia mălai viteazu...

Cheile Orzei în ceață...de la tremuratul mâinilor, în special...
Scropoasa...
Ziua 2: Am pornit-o, în trombă, spre Vârful cu Dor, ținând morțiș să atingem câteva obiective principale, pentru noi: Podul cu Flori, Zănoagele, Bolbocii și Piatra Arsă.



Pe drum, am întâlnit și un companion... El și eu, doi drumeți pe cinste...
Podul cu Flori este o porțiune care te lasă fără grai... 


Nu este un traseu marcat și, ca atare, îmi pare, sincer, rău, pentru faptul că vi-l voi arăta doar în poze... Poate, cât de curând, vor pune semne și pe acest drum...
Sus, de la Podul cu Flori, se poate observa Lacul Bolboci...







Apoi, am luat-o la pas repezit, către Cheile Zănoagei...


Drumul îți dezvăluie peisaje remarcabile...



Cum traseul a fost unul foarte lung, ședințele noastre foto au fost făcute într-o fugă nebună... Parcă eram la vreun antrenament și trebuia să atingem musai o anumită viteză ori să scoatem un timp propice... Nebuni de legat, în concluzie...
Soarele ne acompania de data aceasta iar ploaia din prima zi parcă nici nu fusese...





Ajunși la Bolboci, am putut să ne bălăcim în voie în apa limpede...



Apoi am băut ceva doze de apă și sucuri, la Cabana Bolboci unde, îmi place de fiecare dată să fac un popas pentru a-mi trage sufletul...





Cabanierii de aici au fost întotdeauna cumsecade... Cel puțin cu noi...Și de aceea revin mereu cu drag...





După ce ne-am hidratat zdravăn, am pornit o adevărată ședință foto... În sfârșit, puteam și eu să-mi pun la treabă aparatul...
Lacul Bolboci văzut de sus, din Cabană..


Și, apoi, ne-am despărțit cu greu, plecând către Piatra Arsă...



Pe drum am dat de foarte multe vaci...care ne-au întâmpinat cu muu-iturile lor specifice, ținând-ne calea...tacticos...
Și cu oi care ne-au cântat o mare simfonie de behăieli hazlii... Ce mai! Muzicanții din Bremen doi!

Drumul merge în continuu, agale, pe poteci late ori drumuri forestiere... Până ajungi, însă, la Piatra Arsă, ți se lungesc urechile sau ajungi să mergi în timp ce mai tragi și-un pui de somn cu fiecare pas pe care-l faci...


Și, Evrika! Dai în cele din urmă și de Piatra Arsă...


De aici, am plecat la un joc de glezne, pe post de antrenament, pentru zilele ce aveau să vină...











Și am luat nu numai toate împrejurimile la rând...


Ori toți Jepii...


Dar, am pornit-o și în alergări pe cinste...



Drumul de antrenament? Cantonul... Cel mai indicat traseu, de altfel, către Platou... Este singurul mai lejer și mai sigur pentru cei care doresc să vadă Bucegiul în siguranță.


Plus că peisajul te lasă fără grai...



Cum mania mea pentru orătănii de tot neamul nu se poate vindeca... Am pozat pe drum și două ciuperci îndrăgostite... Dragele de ele...


După care, am fost shluffen.... Apusul o fi venit și, probabil a fost mirific... Nu știu să vă mai spun...
Personal, am avut un mare film tăiat...


Ziua 3:
Pentru mine, zilele pe munte încep foarteee devreme...Ca atare, în cea de-a treia zi am dat goarna la 4 dimineața...


Am făcut plimbări de dimineață până când s-a trezit tot poporul, încercând să pozez un răsărit de soare...


Nu știu să vă spun foarte exact la ce oră am pornit-o la drum dar, era undeva prin jurul orei opt...Sau nouă...Cine mai știe?



Înainte s-o pornim către Caraiman, am luat-o într-o plimbărică demnă să ne mai dezmorțească puțin oscioarele...
Pe drum, am întâlnit o altă ciudățenie, demnă de pozat... O piatră de-a dreptul interesantă...
Mă întreb care o fi povestea ei...


Și mulți fluturi...


Precum și peisaje superbe...

Sau vaci leneșe...

Sau flori de tot neamul...



Care stăteau la șuete cu Dom'șoarele Păpădii...


Precum și nori care dădeau de furcă soarelui...


Ce poate fi mai frumos decât să simți natura, fără să alergi ca apucatul și fără să te strădui să bați recorduri?






După această plimbare binevenită, am luat-o în pas de melc către drumul care dă înspre Babele...



Pe drum se putea zări din ce în ce mai aproape Crucea Eroilor...



Evident, drumul te păcălește, dându-ți impresia că mai ai doar o aruncătură de băț până într-acolo...
Ei, lucrurile nu stau așa precum par...
Am mai întâlnit și ultimele zvâcniri ale zăpezii...



Și semne drăguțe...sau, mai degrabă mori de vânt pe post de marcaje...depinde...



Cu cât înaintam, cu atât mai mult Crucea se îndepărta...



Apărând în fața ochilor noștri un mare hău...


De aici, drumul nostru a luat-o pe cerc albastru, în dreapta... fiindcă doream să vedem Caraimanul... În plus era foarte, foarte devreme... Și nu ne doream să ajungem la Babele așa...devreme...


Deși pare destul de abrupt, până la Cascada Caraiman se poate merge fără probleme și chiar ai ce vedea, într-adevăr...


Iar Cascada este o frumusețe care merită vizitată...




Ei, de aici începe distracția... Drumul se continuă pe o porțiune de stânci și este și foarte, foarte abrupt...
Ei, bine, pe cerc roșu, ajungi în vreo 45 de minute la Crucea Eroilor... Nu vă recomand acel traseu!!!
Mai bine ocoliți decât să vă duceți în hău...
Aventura e frumoasă dacă e cu măsură și cu simțul răspunderii...
O poză concludentă...

După ce-ți tremură toate grisinele, ajungi, finalmente, la Cruce... 


Asta după ce ți-ai făcut tu, însuți, o mie de cruci până acolo...


Ajunși la Cruce, o pornim, în mare viteză, până la Babele... După așa ceva nu ne-a mai ars de nicio poză... Ajunși, însă, la Babele, am reușit să ne venim în fire și ne-am apucat să facem plimbărici până seara târziu...


Am luat-o, agale, până în apropiere de Caraiman...


Apoi, ne-am întors, admirând pâcle de zăpadă...


Și ne-am întâlnit cu un cioban taareee simpatic... Nu numai că ne-a povestit tot soiul de minuni care ne-au distrat la culme și am râs de mama focului dar, ne-a făcut cadou un boț de urdă... Să-i dea Cel de Sus multă sănătate și cât mai multe veri fiindcă de multă vreme nu am mai mâncat ceva atât de bun! Tot să stai la povești cu oameni ca el!



Apoi am luat-o în trombă către Ciuperci...sau, mă rog... Babe... Deh, fiecare cu imaginația lui...
Oricum ar da-o unii și alții, mie tot Ciuperci îmi par...
                                                      Și am dat ture prin zonă...














Încercând să nu ratăm niciun cataroi...


Alte pietre...fiecare cu imaginația lui...dar, tind să cred că ăsta e nasul pierdut al Sfinxului...


Sfinxul...


Vedere mai amplă...


Turnul Meteorologic...sau seringa...în depărtare...


Sfinxul cu tot cu nas pierdut, în apus de soare...


Apus de soare...


Și?! Somn de voie după o astfel de aventură grozavă...


Ziua 4. Ei, în ziua asta ne-a lovit o toropeală cumplită... Ne-am trezit arși de soare, plus că încă era într-atât de puternic, încât ne-am hotărât s-o luăm mai încet și să facem o așa zis pauză...
Pauza s-a rezumat la o revizitare a Crucii Eroilor de care numai chef nu mai avusesem în ziua anterioară, precum și la o drumeție spre Peștera.
Când s-o pornim în plimbărică, ne-am izbit de o droaie de oameni... Parcă plouase și-i adunase! Nu prea înțelegeam noi ce se petrece... După ce ne-am dezmeticit, am realizat că vina o purta telecabina... Și că dacă în ziua anterioară bătea vântul, era din cauză că fusese marți...când Doamna Telecabină e în revizie...Dar, acum...cum era miercuri...au dat cu toții iama pe Platou...
În sfârșit...ne-am făcut și noi că nu-i vedem și ne-am văzut de drum...


Și, de aici încolo, mi-am putut exersa anti-talentul fotografic, încercând să captez imaginile pe care le ratasem în ziua anterioară...


Auzeam oameni în jurul nostru cum înțepeneau la vederea unor astfel de peisaje... și cum le era teama să continue... Hi, hi- în gândul nostru... Dac-ați ști voi pe unde ne-au tremurat nouă grisinele...

Asta e nimica toată...Pffff...:-))


Și chiar e frumos să privești...dintr-un anumit unghi...:D











Eeeee...și iar la Cruceeee...




După câteva ședințe foto, ne-am întors...

Că începuse să ne cam ia și pe noi cu amețeală, ce-i drept...


Mergând în pas vioi, am ajuns repejor la Babe... sau la Măria lor, ciupercile... whatever...


Și de acolo, am pornit-o în recunoaștere către Peștera...

De precizat... Hainele nu erau pentru a ne ține de cald...Iar gluga nici atât ci, din contră!!! Pentru a ne proteja de...SOAREEEEE...

Peisajul de la Babele către Peștera e de vis...




Iar noi, cum eram în ziua noastră de pauză, ne-am permis s-o lălăim pe cât se poate pe drumurile astea...





Ca apoi să tragem pe dreapta cât mai devreme cu putință fiindcă ne aștepta o nouă zi de-a dreptul importantă: Vf. Omu...


Ziua 5: Ca de obicei, am dat trezirea de dimineață... Ce să fac dacă nu pot dormi prea mult?
Și am pornit-o spre Peștera...
Același drum, aceeași distracție... Cu multe fandări, însă, fiindcă e o porțiune pe care se coboară...


Pe drum am dat de poienițe superbe...

De fluturi multicolori...

De flori...

De cai aliniați parcă la vreo coadă de lapte...

De vaci leșinate de căldură...

Precum și de Heliporturi...Deh, la români găsești de toate... Hoteluri de 5 stele lângă o stână și invers..

Pe drum era cât pe ce să calc pe-o broască...Dar, din fericire, a scăpat teafără și nevătămată... Și a stat să-i fac și o poză...


Și, chiar la baza marcajelor care ne îndrumau de la Peștera către Omu, am dat peste alte ciupercuțe amorezate...


Aici am făcut un scurt popas de hidratare după care ne-am continuat drumul...






Am urmat traseul printr-o poiană primitoare...


Am urcat pe stânci...

Și, după o oră de mers, am dat de Cascada Obârșiile Ialomiței...

O adevărată încântare pentru ochi și suflet...

 De aici drumul urcă anevoios...


Dând într-o poieniță...


Scoțându-ți în cale alte și alte locuri pe care numai natura le putea crea atât de superb...


Când să zici că ai ajuns...traseul îți scoate în cale alte surprize și alte câmpii sau urcușuri anevoioase...
O porțiune de drum nici nu ne-a mai fost aminte de poze... Eram leșinați dar fericiți de ceea ce puteam vedea în jurul nostru...
Mergând agale, drumul ne scoate în cale niște capre negre... sau, mă rog... în spatele nostru... poze cu maimuțaaaaaa....


Drumul către Valea Coștilei...


Cu potecile ei unduitoare...

Și Vârful Omu...


De care, cu pași greoi, ne apropiam încet- încet...

Încercând să ajungem cum om ajunge...


Pentru a ne poza și noi cu Maimuța...pardon, cu Piatra...cu Vârful Omuuuu...

Aici am făcut niște combinații de neuitat între ciorbă cu ness, amestecate cu sucuri și ape, râzând cabanierița de noi, văzându-ne atât de leșinați... Deh, noi și caprele negre... Că și ele căutau, săracele să se adape, din cauza căldurii...


Ziua 6: Am pornit-o, dormind, pe drum... Eram pur și simplu praf! Cu ochii umflați, cu buzele crăpate și arse de soare... Așa ceva n-am mai pomenit de când ne-au făcut mamele noastre... Atâtea zile de soare pe Platou... E ceva UNIC în istoria mea, de când tot bat drumurile astea...
Personal, nu mi-a mai ars de nicio poză...


Câțiva dintre noi, însă, au avut ceva mai mult chef de poze, spre deosebire de mine care am fost cam îmbufnată tot drumul... Mă cam trezisem cu fața-n sacul de dormit...

Peisajele erau de-a dreptul de vis... În plus, drumul nu e unul oareșcare...și nu se parcurge chiar ușor...


Iar stâncărișul și zonele abrupte sunt pe măsură...



În sfârșit, în cele din urmă dai și de Cascada Moara Dracului...


Și ajungi, după vreo 7 ore, la Bran...



Cum drumul a părut insuficient pentru bateriile noastre alcaline(evident, asta e o glumă...), ne-am apucat să luăm orice până la Brașov și de acolo trenul până la Bușteni.
În Bușteni ne-am hotărât să facem o vizită la Spumoasa...


Apoi am făcut o vizită la Mânăstirea Caraiman unde am zis să aprindem o lumânare c-am scăpat întregi :P




Și, apoi la Castelul Cantacuzino...

După care am căzut lați, întocmai soarelui care apunea după creste...




Îmbrățișând Piatra Mare...
  • Data: Iunie 
  • Trasee: Timișul de Sus- Tamina- Stâna- Vârful Piatra Mare- Cabana Piatra Mare- Peștera de Gheață- Cabana Bunloc- Dâmbu Morii 
  • Marcaje: Timișul de Sus- Tamina-Stână- bandă albastră// Stână- Vârful Piatra Mare- cruce roșie// Vârful Piatra Mare- Cabana Piatra Mare- bandă roșie// Cabana Piatra Mare- Peștera- cerc roșu// Peștera de Gheață- Cabana Bonloc- bandă albastră// Cabana Bunloc- Dâmbu Morii- triunghi albastru- durata 10 ore 
  • Grad de dificultate: Traseu dificil iarna, anevoios vara, datorită zonelor de stâncăriș și potecilor erodate, pe porțiunea Cabana Piatra Mare- Cabana Bonloc. 
  • Descriere traseu: Drumul pleacă de la ieșirea din Timișul de Sus, de la bariera drumului forestier, o ia prin pădure, urcând în continuu până în apropierea Cantonului, când se iese pe drumul forestier. De la Canton se urcă, anevoios, prin pădure, până la Stână. De la Stână se urcă spre Vârful Piatra Mare, pe o potecă lină, care duce spre stânga, apoi se coboară înapoi și o ia la dreapta, către Cabana Piatra Mare, pe un drum de stâncăriș și poteci pavate cu pietriș. De la Cabana Piatra Mare se coboară către Peștera de Gheață ajungându-se într-o poiană și intrându-se, apoi în pădure, pe poteci lejere. De la Peștera de Gheață, drumul devine anevoios, urcându-se și coborându-se, timp de 2 ore, pe poteci erodate, îmbibate de pietriș și rădăcini de copaci, porțiunea aceasta ținând-o numai prin pădure. De la Bonloc, însă, pornește un drum lejer, prin poienițe și păduri, potecile fiind late și accesibile, ajungându-se la Dâmbu Morii.
  • Povestea noastră... 
          În ideea de a fugi de oraș, ne-am hotărât să batem un record la capitolul munte și să terminăm drumețiile noastre în Masivul Piatra Mare, cu un traseu care merita bifat: Peștera de Gheață. 

          Cum vara se întunecă mai târziu, am gândit un drum mai lung, unul care să ne pună mușchii în mișcare și așa am ajuns s-o luăm de la Timișul de Sus, pe munte, pentru a ajunge la Dâmbu Morii.

Țin să precizez faptul că în tren am avut parte de o companie foarte plăcută, eram practic cinci generații, care puteau discuta orice fel de subiect, înțelegându-ne perfect unii cu ceilalți. Mai rar așa ceva! Mai mult, ne captivaseră într-atât poveștile, încât nu am mai sesizat nici măcar faptul că trenul a avut o întârziere de jumătate de oră... 
Ajunși mai târziu în Predeal, am pornit-o repejor, către Timișul de Sus, de unde ne-am și început traseul. 
      La ora zece am luat-o la pas vioi, pe drumul care urcă fără oprire, până în apropierea Cantonului Silvic... Pe drum, am descoperit ÎNCĂ o defrișare...

Am făcut, fugitiv, niște poze, apoi ne-am continuat traseul, cu dezamăgirea aferentă unor astfel de imagini...



Într-o oră eram la Tamina unde, ne-am gândit să mai pierdem o jumătate de oră, înainte de a ne continua mersul, pentru a putea admira în voie, căderile de ape.







Pentru a face asta, trebuie coborât, pe partea dreaptă și nu să continuați drumul pe partea stângă. Altfel, nu ați putea admira cascada și ați bate, degeaba, drumul până acolo.

Căderile de ape sunt o adevărată încântare...

Iar bușteanul tăiat în forme de trepte îți face drumeția distractivă...




Chiar dacă locul se mai numește și La Ursărie, în zgomotul produs de cascadă, nu vei auzi niciun fel de mormăială... Mai mult, dacă ai da nas în nas cu el, ar fi ca și cum ar vorbi surdul cu mutul...

De la Tamina, drumul se continuă prin păduri și pe poteci noroioase.


Ca apoi să vă scoată la un drum forestier...

Drum, pe care îți apar în cale fel și fel de flori... Pe care, evident, le-am pozat... Marea mea pasiune...gâzele și plantele... Deh...

De acolo se poate zări și Cantonul Silvic.



De la Canton, se urcă "pieptiș"(adică până-ți sună apa în cap- la propriu), ajungând la Stână.


În urcușul nostru anevoios, am mai întâlnit alte și alte flori, numai bune de pozat...
Ca o paranteză...prefer să pozez florile și nu să le rup...Așa le am ca amintire mult mai mult timp...
Drumul urcă, dându-ți impresia că nu se mai termină...
Și cu fiecare pas, lăsam în urmă Bucegii și Piatra Craiului...
Finalmente, am ajuns și la Stână...

Aici am prelungit popasul cât am putut de mult. Nu eram obosiți fizic dar, norul care se tot plimba deasupra capului nostru ne trăgea la somn... 


Deși părea că vremea ar vrea să ne spună ceva de dulce, n-a plouat tot drumul și a fost, într-un fel, perfect, fiindcă nu ne doream arsuri solare.

Popasul de la Stână m-a bucurat cel mai mult fiindcă mi-am putut pune în practică pasiunea pentru fotografierea tuturor bilibistrocilor care-mi ieșeau în cale...
Cum ar fi o lăcustă verzulie...

Alta ceva mai pestriță decât prima...



Precum și alte bălării...

       
        Și, tot aici, ne-am întâlnit cu vreo câțiva oameni care au crezut că pot face glume cu noi. Fără să-i întrebăm nimic, ei ne-au spus galant că mai avem 15 minute. Am bufnit în râs fiindcă știam foarte bine faptul că 15 minute este o replică tipică, pentru a-ți da curaj să continui. Văzând ca râdem la ceea ce ne-au spus, s-au prins de faptul că am mai bătut drumurile astea și au încetat. Păream, probabil, prost echipați... Ce nu știau ei, era faptul că rucsăcelele noastre aveau în ele de la parazăpezi la pelerine de ploaie și, inclusiv geci antivânt... Tricourile de pe noi păreau a fi în contrast cu ceața care tocmai se lăsase și de aceea i-om fi indus în eroare... Deh, la cât urcasem, nouă ni se părea a fi foarte cald...În orice caz, frumos tricoul din capul unuia dintre ei, care folosea pe post de șapcă...
Ei, din această parte a drumului au și început peripețiile... Am urcat pe cruce roșie până la o intersecție de semne...

De acolo, am zis s-o luăm pe bandă roșie, să vedem Vârful Piatra Mare și apoi să ne retragem către Cabană...

Pe drum ni se dezvăluiau peisaje care-ți tăiau răsuflarea...

Iar mersul pe potecă îți era însoțit de ceața densă care se lăsase...


Cât despre banda roșie?! Pe unele porțiuni era roz bon-bon...pe altele galbenă...

Ce făcurăți, fraților, cu vopseaua?!? Unde mai pui că, pe la jumătatea drumului, vedeai desenate pe o stâncă, 3 semne: banda roșie, banda albastră și crucea roșie... Sincer...serios acum...care naiba era logica, având în vedere faptul că până spre Vârf nici pomeneală de bandă albastră ori de cruce roșie?!? În sfârșit...trăim în România... O țară superbă dealtfel dar, plină de oameni ingenioși... De aceea recomand străinilor să-și facă rost de un ghid dacă nu vor să rătăcească pe cărări nebătute ori să devină mic dejun pentru animale...
În loc să distrugeți natura cu defrișări, mai bine ați pune la punct marcajele și timpii, pentru a nu se mai pierde turiștii prin munții noștri...Mai ales străinii...
În loc să asfaltați drumurile montane, mai bine le-ați pune semne pentru a ajunge oricine iubește muntele în anumite regiuni... Avem nevoie de mișcare și exerciții fizice, de aer curat și nu de stat cu fundul într-o mașină care să ne ducă singură și care să mai și polueze atmosfera. În sfârșit, revenind la traseu, după o ditamai paranteza făcută, țin să vă spun, că de la Stână până la Vârful Piatra Mare, faceți cam jumătate de oră maxim.

                           


Din Vârf se pot admira diferite porțiuni stâncoase, numai bune pentru un mic alpinism... Evident, cine se încumetă și cine știe...

Cu siguranță, ar fi o curată nebunie frumoasă...


         Ajunși la Vârf, însă, va trebui să vă întoarceți!!! Și să reveniți la acea intesecție de semne... Sigur...după ce dați de Vârf, veți vedea o potecă ce continuă către niciunde și este și nemarcată... Ea v-ar scoate în Horvatca și de acolo, spre Timișul de Sus...Încercați, însă, să n-o luați pe acolo...Acel drum este bătut de ciobani, de oi, de oameni ai muntelui și nu de turiști. Mai bine vă țineți după comediile acelea de marcaje, pentru a nu întâmpina probleme majore... Muntele nu este o glumă...

        Ca atare, după ce ați putut vedea Vârful, o luați agale, înapoi, pe bandă roșie și continuați traseul pe același marcaj, până la Cabana Piatra Mare.

        Pe drum veți da de o porțiune de stâncăriș... Unii o consideră abruptă... Eu aș spune mai degrabă doar că trebuie coborâtă cu atenție... Asta pentru că v-ar putea fugi piciorul și ați risca să vi-l scrântiți, în cel mai rău caz... Altceva, mai rău de atât, nu se poate întâmpla...

Nu este un traseu dificil ori periculos... Piatra Mare este, totuși, o zonă accesibilă tuturor.


Apoi, drumul o ia prin pădure, pe poteci pietruite dar, ușor de parcurs.


Și după vreo 30 de minute, veți da de Cabana Piatra Mare.



De la Cabana Piatra Mare, drumul pornește în jos, dând într-o poieniță primitoare, traseul fiind comun cu cel Familial, pe o porțiune. Apoi, o ia agale, prin... bălării... O adevărată distracție... Până să intri pe potecile din pădure, o ții în pas de uriaș, la care se adaugă o serie de înjurături pe măsură, ca apoi să te calmezi și să mergi mai departe...

Până în apropierea Peșterii de Gheață, toate-s bune și frumoase, în sensul în care potecile par amiabile cu pasul iar timpul parcurs este unul scurt, indiferent cât de obosit ai fi, respectiv o oră.

Cu vreo 200 de metri înainte de Peșteră, dați de o intersecție...Ei, very funny...again... În dreapta, îți arată unde te duce drumul.... În stânga?! Nici pomeneală!


Nu-i nimic, vă spun eu.... Dacă o luați în stânga, ajungeți la Dâmbu Morii...Dacă o luați în dreapta, aveți minunata șansă de a vedea Peștera aceea sălbatică, o atracție garantată pentru speologi...Nu pot spune același lucru și pentru cei pasionați de trekking... În sfârșit, cert e că merită bătut un astfel de drum, dacă te țin picioarele.

Zona este chiar foarte interesantă și pentru alpinism...

După ce am admirat și noi, ca niște necunoscători ce suntem, găurile din stânci numite Peșteră, ne-am continuat drumul pe banda albastră, până la Cabana Bonloc.

         Pe acel drum, nu numai că nu ne-a ars de poze DAR, am bodogănit ca la ușa cortului... Potecile erau erodate, drumul urcă de-ți sună apa în cap, pentru ca apoi să coboare, pe un soi de stânci amestecate cu rădăcini de copac la care se adăugau zeci de pomi căzuți și pe care trebuia fie să-i sărim, fie să trecem pe sub ei. Timpul de la Peșteră la Cabana Bonloc? Două ore încheiate- asta însemnând că eram în graficul timpilor de pe marcaje. Felicitări celor care le-au calculat! În sfârșit timpi corecți!

         
         Cert e că pe acest drum mirific ne-a apucat seara iar urșii ne mormăiau, nervos, din toate părțile... Noi?! Cântam ca niște dezaxați ce suntem, tot ce ne trecea prin cap, în ideea de a nu se apropia prea mult vreunul din ei... Și, când să ajungem și noi la Bonloc, surprizăăăă.... O ditamai namila de urs ne taie calea... Ne-am oprit, ne-am tras rasuflarea, apoi ne-am pus să cântăm toate prostiile care ne-au trecut prin minte iar ursul a tulit-o galant, în pădure... Cred că s-o fi gândit, în mintea lui...ăștia-s turbați de-a binelea
!
Ajunși la Bonloc, ne-am hotărât, să ne cazăm acolo... Era destul de târziu și nu ne mai doream alte întâlniri cu fiarele pădurii care, la acea oră coborau după ale gurii iar șansele să le dăm bună seara erau muuulllttt prea mari... Ne era suficient unul singur.

Unde, la Cabană, am fost întâmpinați de un cățel foarte simpatic... Lătra, dădea din coadă, ca apoi s-o ia la fugă... Cabanierul ne-a zis că e mai rău decât o soacră... adică are gura mare dar, nu mușcă... Deh, așa o fi...
A doua zi, ne-am trezit cu noaptea în cap... Cum încă nu se luminase, am trecut la câteva ședințe foto... Locul mi-a părut aparte... M-a dus cu gândul la căsuțele de țară...fără lumină, cu apă de la izvor dar, extrem de primitoare...
Și, în cele din urmă, am putut admira un răsărit frumos...

Apoi, ne-am luat la revedere de la cabanier,promițându-i solemn că vom reveni și am pornit-o pe un drum lejer și plăcut până la Dâmbu Morii, care dă în poienițe grozave, cu flori de tot neamul...

În stânga noastră, zărindu-se Postăvaru...

Apoi am luat-o pe un drum larg și ușor, prin pădure...



Care ne-a scos în cale alte flori interesante...


Precum și crengi de brad, căzute, cu tot cu conifere...


Drumul continua pe poteci largi, prin pădure, pe marcajul triunghi albastru...



Iar soarele ne ținea companie...


Dezvăluindu-ne pe ici-colo creste înverzite...


După o oră de plimbărică, ne-a apărut Dâmbu Morii, cu poienele specifice și parfumul plăcut al florilor...


Precum și o cascadă în miniatură...

De acolo, ne-am despărțit cu greu de natură, luând-o către Predeal, într-o notă de tristețe...și, zicându-ne, ca pentru noi: a fost o drumeție faină!




Între bucuria revederii și dezamăgire 

  • Data: luna mai spre iunie 
  • Trasee: Predeal- Trei Brazi- Poiana Secuilor- Postăvaru- Prăpastia Lupului- Poiana Brașov 
  • Marcaje: Predeal-Trei Brazi- Poiana Secuilor- Postăvaru- bandă galbenă/ Postăvaru- Prăpastia Lupului- Poiana Brașov- cruce roșie- durata: 7 ore-fără popasurile pt poze sau hrană! 
  • Grad de dificultate: Porțiunea Poiana Secuilor- Postăvaru este foarte dificilă!!!, inclusiv pe timp de vară/ drumul de la Postăvaru până în Poiana Brașov, prin Prăpastia Lupului este ușor și accesibil oricui, porțiune care are ca durată o oră. 
  • Descriere traseu: Porțiunea Poiana Secuilor- Șaua Calului nu numai că nu o recomand dar, nici nu am s-o descriu mai mult decât am făcut-o mai sus, povestind pățaniile noastre fiindcă aș prefera ca lumea s-o ia pe partea mai ușoară către Postăvaru, pentru a-l savura și nu pentru a-și frânge gâtul sau pentru a-și rupe vreun picior. De aceea vă și recomand traseul care pleacă din Poiana Brașov, pe Cruce Roșie și care, de curând a ajuns un mare drum forestier înconjurat de poienițe... Chiar dacă marcajele sunt un real haos...o puteți lua drept în sus și ajungeți, cu siguranță, la cabană. Sus, dealtfel, singurele locuri care au mai rămas frumoase și pe care mai merită încă să le vedeți sunt Vârful Postăvaru și Cabana Postăvaru- două locuri, cu adevărat aparte. 
  • Povestea noastră... 
         Recunosc...întotdeauna am avut o obsesie pentru un anumit traseu din Postăvaru, care m-a lăsat cândva, cu sechele dar, în același timp, mi-a oferit un mare grad de adrenalină: partea Spinarea sau Șaua Calului (după denumirea recentă). Nu numai că semnele pentru această porțiune sunt după cum bate vântul dar, inclusiv poteca este erodată și trebuie să mergi de-a dreptul, pe unde vezi cu ochii, ghidându-te, din când în când, după o amărâtă de bandă galbenă, ștearsă și pierdută pe vreuna din stânci. 
Un lucru e sigur: nu vă recomand acest traseu decât dacă aveți ceva experiență la capitolul drumeții și dacă sunteți echipați. 
         De altfel, numărul nostru de poze, pentru acest traseu, a fost unul foarte, foarte redus...A trebuit să fim mai mult atenți pe unde călcăm și pe unde ar trebui s-o luăm... Ca atare, ședințele de pozat au fost limitate și pe porțiuni unde puteai să te oprești. 
Traseul pornește din Predeal unde, semnele sunt nu numai foarte clare dar, și într-atât de dese încât te întrebi ce i-o fi apucat de-au consumat atâta vopsea?! 
         De acolo, se ajunge la Trei Brazi...fie pe șosea, fie prin pădure, iar de la Trei Brazi o pornește pe un drum pietruit până la Cabana Secuilor. 

         Eiii...și de la Secui începe distracția... Drumul o ia agale prin pădure, treci prin ditamai tufele de zmeură și continui să pășești pe un drum atât de lin, încât zici că nimic nu poate fi mai ușor de atât. 

         Te uiți după semne, veverițe și urși...zărindu-le nu...Dar, tu îți continui traseul stabilit până la o intersecție unde se întretaie mai multe drumuri. În dreapta ajungi spre Gara din Timiș, în sus către Postăvaru... Evident, noi o luăm în sus. Toată acea porțiune de potecă urcă fără oprire, trecând pe sub o mare plantație de zmeuriș și apoi te oprește într-o mică poieniță foarte abruptă, unde, dacă faci marea greșeală să te uiți în spate, vei avea parte de o amețeală zdravănă. Cum odinioară am făcut o asemenea greșeală, acum am avut grijă să n-o mai repet. 

Apoi, surpriză! Drumul coboară pe o porțiune prevăzută cu un lanț ruginit și descoperi o nouă poieniță încântătoare, înconjurată de crestele muntoase și o șosea pietruită, largă și lejeră. 

         Eeehhh...șoseaua aceasta te scoate la un mare perete stâncos, pe care vrei, nu vrei trebuie să-l escaladezi... Aici potecile s-au erodat, semnele sunt un mare zero ca atare...baftă! Dacă reușești, e bine! Mă rog să refacă drumul acesta, să înlocuiască semnele, să schimbe traseul pe niște poteci accesibile pentru tot omul fiindcă este un drum înșelător iar cale de întoarcere nu prea mai ai...poate doar în hău. 






         What can I say? Trageți aer în piept și luați-o de-a dreptul! Veți ajunge cam într-o oră și ceva, de cățărat, fără nicio coardă și fără lanțuri postate pe nicăieri, la Poiana Trei Fetițe... Iar de aici pe un drum lejer către Postăvaru... 


         Când să spun și eu că toate-s bune și frumoase, descopăr primprejurul meu o mare defrișare si semne combinate... 

         E ca și cum ți-ar spune careva: Ia-o pe unde vrei! Ești pe drumul cel bun! Cheia e la tine! A dracului grozăvenie, nu era suficient faptul că de la Poiana Trei Fetițe găseai marcajul ascuns după niște tufișuri... Deh... Am bombănit și noi, mergând pe drumul nostru...oricare ar fi fost el... 

         După vreo șase ore ne-a apărut și Postăvaru...Evrika...eram morți! Așa că ne-am înhămat la niște mici vănătorești așa cum numai la cabana aceasta am putut mânca... 

Și, evident...am stat și la câteva ședințe foto... 

Și la o tură cu...parapanta... 

         Apoi, am pornit-o, în pas vioi, către Vârful Postăvaru, un drum plin de stânci și o adevărată joacă de copil pentru cei care iubesc escaladele. A fost fun! Chiar vi-l recomand! Nu aveți ce să pățiți...Este prevăzut cu bârne metalice solide, priveliștea este foarte frumoasă iar urcușul pe stâncăriș este chiar distractiv.






         Cum timpul pe care l-am petrecut la Postăvaru a fost unul ieșit din limita admisă unui popas normal, respectiv vreo două ore...a trebuit să facem calea întoarsă ceva mai scurtă așa c-am luat-o la picior pe Prăpastia Lupului... Mie, personal, drumul acesta mi-a produs un real șoc! De ce?! Este în lucru?!! 

 
         Isteții regiunii s-au gândit că avem pârtii insuficiente și c-ar trebui lățite, motiv pentru care totul este transformat într-un șantier! Am stat și m-am minunat când am văzut în ce hal a ajuns Prăpastia Lupului, având proasta impresie că nu mai cunosc zona! Parcă ar fi visat unul noaptea că Masivul Postăvarul trebuie ras și s-a apucat să-l pilească bucată cu bucată! Îngrozitor... 
Cândva, Prăpastia Lupului, pe timp de vară, era o vale abruptă și înverzită! Acum e un mare teren chel, plin de pietriș, pe care o iei la vale una-două, dacă nu ești atent pe unde mergi... 
Cât despre copaci?! Au fost trântiți la pământ! Am întâlnit în drumul nostru un adevărat măcel! Pomii erau tăiați și lăsați acolo, unii chiar blocând potecile de trecere... Parcă avusese loc un război... 

Sau vreun măcel ceva...

         La dracu, oameni buni! Eu credeam că ducem lipsă de copaci, nu de poieni sau pârtii!!! Cum este posibil așa ceva?! Unii chiar fac orice pentru bani, se pare...Și calcă în picioare tot ce avem mai de preț: natura!!! 

         Barem pe unele porțiuni a trebuit să încălecăm copacii pentru a ne putea continua drumul... 

Cât despre marcaje?! Oh, da...o adevărată...minunăție, să-i zicem...Asta pentru a nu spune altfel... 

Mai concret? Luați-o după cum vă taie capul...La urma urmei, toate drumurile duc la Roma...Indiferent c-o iei la stânga sau la dreapta... 
Iar Prăpastia Lupului?! Arată cam așa... 


Ei...după așa ceva ce credeți? Mai sfințește omul locul sau îl distruge complet? 

Iată câteva poze sugestive: 



Bucegiul, în zare și ceață... 



Drumeții faine!

La bătut recorduri pe Piatra Mare...

  • Data: 30 aprilie 2011 
  • Trasee: Timișul de Sus- Tamina- Stâna- Piatra Mare- Susai- Cioplea 
  • Marcaje: Timiș- Tamina- Stână- Piatra Mare- bandă albastră/// Piatra Mare- Susai- Cioplea- cruce roșie- durata 7 ½ ore 
  • Grad de dificultate: Trasee ușoare pe timp de vară, dificile pe timp de iarnă dar, accesibile tot timpul anului.
  • Descriere traseu: 

  1. Traseul pleacă de la ieșirea din Timișul de Sus, unde se pot observa o barieră așezată în fața unui drum forestier și marcajul către Tamina, pe bandă albastră. Se urcă, apoi, prin pădure și se intersectează, la un moment dat, cu un drum forestier care duce la Tamina. De la Tamina se urmează firul invers al apei, intrându-se din nou în pădure, continuându-se, apoi pe un drum forestier până la Cantonul Silvic. De la Cantonul Silvic, drumul urcă până la Stână. De acolo, se continuă urcușul dar, pe o porțiune mai lină, până la Vârful Piatra Mare și apoi, spre Cabană.
  2.  Pentru traseul spre Cioplea se coboară înapoi la Stână, de unde pornește marcajul cu cruce roșie. Drumul o continuă destul de ușor, pe o porțiune de pietriș și stânci, apoi intră în pădure, până la Poiana Stânii. De la Poiană, traseul reintră în pădure, mergându-se pe poteci late și care, pe o bună porțiune din acestea fac drumul să urce. Ieșind din pădure, traseul se intersectează cu drumul forestier care duce la Susai( la dreapta) și la Cioplea (la stânga).


    • Povestea noastră... 
             Traseul ne-a surâs imediat după ce am citit o povestioară pe net... Conform acele istorii, unii oameni parcurseseră drumul acesta în 11 ore... Ei, vroiam și noi să ne convingem cam cât facem... 
    Pentru a ne asigura că nu ne va apuca noaptea, am rugat un bun prieten să ne ducă așa...în toiul zorilor, până la Timiș, cu mașina. 
    Am plecat la trei dimineața din București și am ajuns la cinci și jumătate la munte... Luna era pe cer, întuneric beznă nu mai zic...DAR, noi țineam să facem drumul ăla minune...

             În jurul orei șase, eram deja la marcajul din fața drumului forestier... Evident...la acea oră nu eram decât noi și urșii... Motiv pentru care am luat-o într-o scurtă plimbărică, până se mai lumina de ziuă...

             Mare greșeală am făcut... Pe acel drum așa zis forestier n-am putut descoperi altceva decât... poienițe întregi sau luminișuri create de MAREA DEFRIȘARE...

             Finalmente, ne-am întors, debusolați, la plăcuța marcată, am mai lălăit-o puțin prin zonă și apoi ne-am pus pe mers...

             După cum puteți observa, Hamsterul și-a luat parazăpezi! Bună achiziție...numai că nu pot spune că mi-au folosit prea mult pentru acest traseu... Le-am purtat fiindcă se anunțau ploi în toată țara... N-a picurat nici măcar un strop! Iar prietenii care au refuzat să facă această escapadă, au regretat din plin. Mai mult, unul dintre ei m-a sunat să-mi spună că de acum înainte nu se va mai lua după meteo ci, după mine... Ferească Sfântul...mai bine nu...

             La ora șapte și ceva ne-am început ascensiunea, luând-o pe banda albastră, prin pădure. Drumul urca în continuu iar noi ne uitam să nu care cumva să dăm bună dimineața vreunui urs...

             Eu, ca de obicei, nedormită... Nu îmi reușește fenomenul de a închide un ochi înainte de a o porni pe munte... Ca atare, am fost nevoită să mă trezesc mergând... După acea porțiune de urcuș, în care mai leșinam și de cald fiindcă mă îmbrăcasem ca pentru vreme rea, am reușit să dăm de zone ceva mai prietenoase...

    Ca să ajungem, apoi, într-un luminiș...

    Eeee....de aici, soarele deja ne întâmpina cum se cuvine și ne-a ținut companie pe tot parcursul traseului...

             Până la Tamina, nimic deosebit... Am făcut o oră... Am stat și la un popas mai îndelungat, pentru a ne cățăra pe tot stâncărișul din acel loc... În mare, am căutat să nu o luăm la pas alergător ci, din contră! Am vrut să vedem timpul scos în pas de melci...

             Evident...marcajele noi nu au nicio legătură cu cele vechi... În sfârșit... Nu mai comentăm... E, oricum, inutil... 
    De la Cascada Tamina, se urmează firul apei... Mda... DAR, în sensul lui invers... Pârâul o ia la vale, noi la deal...


    Apoi, se continuă prin pădure, ieșind din când în când pe drumul forestier... Și o ții în pași de pantofar înrăit până în zona Cantonului...
     




             La marginea potecilor se mai puteau observa câteva pâcle de zăpadă... Trebuie să recunosc că anul acesta ne-a nins într-atât încât unora dintre noi li s-a luat de omăt... Unora...pe alții, însă, încă îi mai distrează să descopere porțiuni înzăpezite...

             În jurul orei opt și jumătate, eram deja la Canton, mergând agale, mai ceva decât pensionarii... ceea ce ne-a dus cu gândul la faptul că se parcurge destul de repede... Distracția mea cea mai mare de la Canton, a fost un balot de paie... Nici nu vă imaginați cât de confortabil s-a putut sta pe el!

    Cum timpul ne permitea s-o lălăim în continuare, ne-am apucat și noi să desfacem pachetele cu sandwich-uri și să mâncăm în voie... Am făcut un popas de vreo 45 de minute, dacă nu o oră, în care am pozat și admirat locul...
    E, așa arată un lac...creat de-o țeavă...

             De la Canton, însă, începe aventura... Nu e un drum dificil, așa cum am citit pe tot felul de site-uri... Dar, este, într-adevăr, anevoios fiindcă urcă în continuu până sus, la Stână și de acolo pe Vârful Piatra Mare și la cabană.

             Cu cât înaintam, cu atât lăsam în urma noastră o priveliște minunată a Bucegilor și a Pietrei Craiului...

             Experiența faină din acest loc de urcuș obositor a fost o miiicccăăă ursoaică, însoțită de un puișor drăgălaș... În sfârșit, cert e că am bătut din palme, ne-am rățoit la ei și au tulit-o suficient de repede... Personal, mă sperii mai mult de oameni decât de fiarele pădurii... Dacă nu le faci rău, atunci nici ele nu te vor vătăma... Trebuie doar să știi cum să le respecți habitatul și ele te vor lăsa în pace... Știu, pare o lecție cam dificil de învățat... mai ales că trebuie să pornești de la ideea de a-ți controla teama... E suficient să-ți pui întrebarea de ce capra neagră nu îți face rău dar, ursul da? Răspunsul pare strange dar,... cam așa stau lucrurile... Fiindcă așa am considerat noi, oamenii... 

              Frica noastră este resimțită de animale ca un soi de pericol pentru ele...remember that, atunci când vă întâlniți cu vreun animal sălbatic și veți constata un rezultat pozitiv. Am încercat să dau zoom pe unul dintre bieții urși și să schimb puțin contrastul pentru a se putea vedea dihania... Aparatul foto, însă...nu m-a ajutat prea tare și, sinceră să fiu, nici nu am vrut să le disturb liniștea ori teritoriul lor...

             Lăsându-i să treacă, am pornit-o și noi, apoi, liniștiți, pe mai departe... Am urcat poteca aceea interminabilă, prin pădure, până ne-am plictisit... Peisajul părea același... Totul era static..
     

             Și, după ceva vreme, am dat de frumoasa poieniță care ne semnala faptul că nu mai avem mult până la Stână... Evident, și aici am mai prins încă...ceva petice de zăpadă...

             Cum alte animăluțe nu am mai găsit și nici gâze, m-am reprofilat pe pozat flori... Aveau un miros foarte plăcut iar mănunchiul acela albastru părea stingher, printre iarba uscată...

             Vrând să ajungem odată la Stână, am luat-o în pas mai rapid, până într-acolo... Evident...stâna nu are oi DAR, panorama de 360 de grade pe care o poți admira, îți taie răsuflarea... 

    Într-un exces de zel, eu am și filmat-o, încercând să fac un scurt istoric... Nu a ieșit decât o prezentare demnă de romanul Delirul... Piatra mare devenise Piatra Craiului, de Munții Baiului am uitat cu desăvârșire...iar la capitolul gramatică...meritam nota doi, cu felicitări... 
    Oricum, puteți vedea de acolo, Piatra CRAIULUI, Bucegii, Munții Baiului și inclusiv Postăvarul... Traseul continuă pe potecuțe unduitoare, până la Vârful Piatra Mare și, apoi la Cabană... De la Stână se mai merge, aproximativ o jumătate de oră, în ritm de dans (adică lejer).




             După o binemeritată pauză în care IAR am ajuns pe Piatra Mare și IAR la Cabană, am pornit-o agale, în coborâre...spre Cioplea... Drumul e considerat abrupt... Eu îl consider destul de accesibil oricui... Excepție făcând timpii aleatorii de pe plăcuțele marcate, Piatra Mare este un masiv primitor cu oricine dorește să-l viziteze, la orice vârstă și în orice anotimp (dacă e atent pe unde calcă).Porțiunea aceea abruptă arată cam așa...

    Marcajul cruce roșie ne-a dus în Poiana Stânii... Un loc pustiu dar, încântător...



             Cum scopul călătoriei noastre nu a fost acela de a fotografia, pozele s-au împuținat, pe parcursul traseului... Pe unele zone am luat-o mai ușor, pe altele am mărit puțin ritmul, fiindcă erau destul de lejere la pas și nu își aveau rostul prea multe opriri sau popasuri. De la poiană până la Cioplea chiar am încercat o alergare ușoară, în bocanci! Mi-a plăcut ideea de a face o astfel de grozăvenie și, în plus, drumul era plictisitor iar peisajul același... Când totul devine mult prea anost și asemănător, nu e rău să te antrenezi la un mic joc de glezne care să-ți mai dezmorțească moleșeala...

             Rezultatul alergării a fost unul uimitor... Am făcut mai puțin timp decât era prevăzut pe tăblița de marcaj iar bunul meu prieten, care m-a însoțit în nebunia aceasta de călătorie, a mai putut afirma atât: "Am simțit, la un moment dat, că zbor dar, mi-a plăcut."



    Pe marcaj arăta că se fac trei ore și un sfert, pe un drum de coborâre... Ei, bine...noi am plecat pe traseu în jurul orei douăsprezece și am ajuns la două și jumătate la destinația propusă, pe un drum de urcuș. În două ore și 45 de minute am ajuns la Cioplea... Și, de acolo, la o binemeritată masă copioasă, într-unul din restaurantele Predealului...


    Cum timpul ne-a permis și alte plimbărici, am plecat și către Clăbucet, întorcându-ne, apoi, direct la tren...


    O fugă pe munte, de Paște...

    • Data: 23 aprilie 2011 
    • Trasee: Dâmbu Morii- Șapte scări- Piatra Mare- Drumul familial 
    • Marcaje: Dâmbu Morii- Șapte Scări-Piatra Mare-Bandă galbenă// Piatra Mare- Drumul Familial- bandă roșie- durata- șapte ore 
    • Grad de dificultate: Trasee ușoare pe timp de vară, dificile pe timp de iarnă dar, accesibile în orice anotimp. 
    • Descriere traseu: Traseul pleacă de la Dâmbu Morii, pe drumuri forestiere, se continuă pe poteci line, prin pădure, urcă la Canion, pe trepte metalice, apoi pe o porțiune de stâncăriș și se ajunge la Cabana Piatra Mare. Drumul Familial se îndreaptă prin poienițe, ca apoi să șerpuiască prin pădure,pe poteci late și lejere.
    • Povestea noastră... 
             Totul a început în prag de seară, când ne-a trăznit minunata idee de a da o fugă pe munte... Vremea se anunța excelentă și chiar dacă nu ar fi fost așa, comandam noi soare, nu era asta o problemă...
    După ce am sucit sute de trasee, ne-am decis! Așa am și ales să facem Piatra Mare, pe la Canionul Șapte Scări, într-o singură zi, ca apoi să ne și întoarcem în orașul infect, numit București...

             Ajunși la Dâmbu Morii, în jurul orei 10 dimineața, am și pornit-o pe traseu. Cu siguranță, timpul a ținut cu noi de la bun început și până la sfârșit... În așa hal încât puteai face plajă pe ultimele pâcle de zăpadă rămase...

             Întotdeauna am urât marcajul ăsta, de bandă galbenă... Nu știi unde începe și unde se termină... Dacă urci pe Platou și vrei s-o iei spre Babele sau să cobori de la Omu la Gura Diham, dai de bandă galbenă... Dacă te duci pe Postăvarul, prin Predeal, pe Spinarea Calului, dai de aceeași bandă galbenăăăă... Ei, și dacă vrei să vezi Canionul, surprizăăăăă... mergi pe bandă galbenăăăăă....

             Dar, ce mai conta? În plus...aveam un obiectiv esențial: tocmai îmi luasem un nou aparat foto și țineam morțiș să-l testez... Ei, ce a ieșit... a fost pe alocuri un real dezastru... Dar, cred, cu tărie că Mapplethorpe ar fi fost invidios pe arta mea fotografică... Mai ales pentru această poză...pe care eu o denumesc "Natura în mișcare"...

             Drumul de la Dâmbu Morii la Canion merge agale, potecile sunt lejere, motiv pentru care a fost un loc ideal pentru mine fiindcă îmi place să fiu gură cască, să mă uit după veverițe și alți bilibistroci, uitând, uneori de faptul c-ar trebui să mai pozez și oamenii cu care sunt... Deh, fiecare cu stolul lui de vrăbii...
    Ce am putut privi, însă, în acea perioadă, pe acest traseu, au fost foarte mulți copaci căzuți. Din câte am înțeles, înainte să ajungem noi, la munte a fost o furtună grozavă... În orice caz... de când tot fac drumurile astea prin Piatra Mare, nu a existat să nu văd un pom dărâmat... Sunt, în același timp, destul de deși... Semn că încă nu a început marea defrișare... Cel puțin NU pe traseul acesta...Cât va mai dura...până să taie din ei?... Să sperăm că mulți ani...

             Semnele de pe Piatra Mare au fost întotdeauna o mare enigmă... Mai ales la partea de timp estimat... Ajunși la un podeț, plăcuțele inscripționate ne anunțau că până în vârf, prin Canion, am mai avea două ore... Serios?! Ei, aș! Probabil, cel care a făcut aceste marcaje s-a dus la alergări pe munți și s-a gândit că toți vor face la fel, neluând în calcul și faptul că unii oameni sunt mai aerieni sau că sunt și persoane în vârstă care se încumetă, de dragul timpurilor trecute, la astfel de drumeții...
    Muntele e valabil pentru toți cei care îl iubesc, nu numai pentru sportivi de performanță...

             Ce e frapant, e faptul că timpii de pe plăcuțele vechi nu au nicio legătură cu cei de pe pancardele nou atașate... Interesant fenomen... Dai cu banul, te uiți la ceas și estimezi... Importanța orelor marcate nu constă în recorduri bătute pe trasee ci în calculele corecte ale celor care se încumetă să facă mai multe drumuri într-unul singur și care nu și-ar dori să riște o noapte în mijlocul vietăților pădurii...

              În ceea ce privește Canionul? Mai există și o mare țeapă în zonă, numită drum ocolitor... Nu o luați pe acel traseu... Pierdeți toată frumusețea... În plus, ultima scară este foarte bine prinsă de pereții stâncoși. Ca atare, chiar dacă se mișcă, se poate urca pe ea, fără probleme majore...

             Soarele avea o plăcere deosebită să ne ardă iar noi eram îmboșcați ca de gerul bobotezii... Eram ferm convinși că vom îngheța... Într-adevăr...am paralizat...de cald! Simțeam disperata nevoie de a ne tăvăli prin porțiunile de zăpadă rămase... DAR... un cățel, mai isteț, ne-a luat-o înainte...

             După Canion, traseul se continuă pe o porțiune de stâncăriș... Pe plăcuțe se preciza faptul că drumul nu este recomandat pe timp de iarnă... Eram noi în mijlocul primăverii dar, ne-am lovit de mormane de zăpadă... Parcă o curățase cineva din anumite regiuni și au mutat-o special, pe toată, în calea noastră...Deh, tot ne doream noi ceva răcoare, de care nu avusesem parte până să ajungem în zona aceasta.
    A fost cel mai interesant loc! Cred c-aș fi făcut geloase vreo câteva capre negre, la cât de țanțoș m-am cățărat... Aș vreau eu să cred asta...

             Cu cât înaintam, cu atât de mult dădeam de nămeți în care ni se afundau picioarele...

             Și după vreo patru ore și ceva de mers în pas de melc, de la Dâmbu Morii, am ajuns și noi în vârful Piatra Mare... Evrika!

             Șocul din vârf a fost întâmpinarea noatră de către un cățel alb, frumos și foarte creț...Când a venit spre mine chiar am crezut că e o oaie care păștea nestingherită...
    Nu e tocmai confortabil să descoperi că mioara... latră!

             Drumul de întoarcere ni l-am fi dorit să-l facem pe bandă albastă, care ne-ar fi dus către Peștera de Gheață și Cabana Bunloc. Dar, cum eram presați de timp și, mai mult, cum traseul nu fusese bătut de niciun picior de om și era complet înzăpezit, ne-am lăsat păgubași, așa c-am luat-o la o mică alergare pe Drumul Familial... Plictisitor traseu dar, grozav pentru cei care vor să dea o tură cu bicicleta.
    În plus, după experiența Susai, prin mormane de zăpadă... nu m-am mai încumetat la o astfel de idee genială.

             Pe Drumul Familial... totul se transformase, brusc, într-o mare băltoacă, un fel de amestec între noroi, cu zăpadă... o reală mocirlă...

             Dar, în apropiere de Dâmbul Morii, am revenit, practic, cu picioarele pe pământ... Iar poienițele ne îmbiau simțurile cu tot soiul de miresme și arome de brad, iarbă, aer cu adevărat curat, iar noi nu mai simțeam astfel pic de oboseală acumulată de pe traseu... Eram complet amorțiți după vreo șapte ore de mers...


    La ski de Florii...


    • Data: 16 aprilie 2011
    • Trasee: DIN NOU LA....SUSAI!!! 
    • Marcaje:Cruce roșie,durata?!...de durată...o oră devenită cinci...
    • Grad de dificultate: Ușor și accesibil oricui, tot timpul anului, excepție: traseu obositor când nămeții care acoperă potecile...
    • Descriere traseu: Cinci ore prin zăpadă... 45 de minute vara spre o oră, în pas de melc... 
    • Povestea noastră...      
                   Șaisprezece aprilie... Floriile... O ocazie grozavă de a revedea muntele, ne-am zis noi...
      O zi de primăvară la înălțime... Ce putea fi mai minunat de atât?!
              Ne-am imaginat cam cât de frumos ne vor întâmpina crestele, scăldate în raze de soare... Ne-am plănuit inclusiv traseul, dorindu-ne să mergem de la Predeal la Piatra Mare... Unde mai pui că toată săptămâna, bunul meu prieten m-a tot bătut la cap cu achiziționarea unor parazăpezi... La ce aveam noi nevoie de așa ceva?! Doar eram în aprilie! Mai era puțin și venea vara! În plus... câtă zăpadă mai putea să cadă?! Că doar în iarnă era atât de puțină pe poteci... Așa că i-am spus, într-o doară... "Mai dă-le dracului de prazăpezi...ce nevoie avem noi de așa ceva?!"Înainte cu două zile am consultat meteo... Anunțau ninsoare... Ei, aș!... Cât naiba putea să ningă acum?!... Coborând din tren, am și constatat cam cât...putea... să.... NINGĂ!!!

                     Cu toate că lucrurile nu păreau tocmai roz... ne-am făcut curaj și am pornit-o spre Cioplea... Ajunși la intersecția între Susai și traseul către Piatra Mare constatăm că nu mai există potecă!!! Parcă s-a pus careva pe șotii și a mutat traseul!
                   Ne-am zis...nu-i nimic, las că o vom face noi! Și am făcut!!!...cale întoarsă, nu potecă...Zăpada era într-atât de mare, încât eu, ca un hamster de un metru cincizeci ce sunt, aș fi intrat până la gât în nămeți... Eu mă înec la malul apei, darămite în atâta zăpadă... La urma urmei...cu toată bunăvoința lui...cum să pui un șoarece să înoate?! 

                    Dar, era bineeee... măcar eram asigurați... Încălzitor aveam: două termosuri... Sandwich-uri cât cuprinde și nelipsita ciocolată amăruie- izvorul nesecat de energie al lui Sunshine.
                    Neavând încotro și vrând, totuși, să batem un drum, că doar nu ajunsesem până acolo degeaba...ne-am gândit s-o pornim către Susai...Iar!... Susai... 
      Întocmai ca-n bancul cu sarmale... (Mamă, ce avem de mâncare?// -Sarmale! //-Yupiii, sarmale... După o săptămână...///-Mamăăăă, ce avem de mâncare?//–Sarmale!//-Mdaaaa...sarmaleeeeee- cam așa și noi...mdaaa.... Susai....)


                     O luăm agale pe drum și constatăm că traseul ăla nu mai intră odată prin pădure... Sătui de atâtea șosele, ne oprim la o intersecție, unde se putea zări un semn care te îndruma spre potecă și pe care scria Susai- 20 de minute... Semnul era... Poteca?! Ba...
                                                

                    Exact la acel marcaj ni s-a luminat mintea... Ce-ar fi s-o luăm noi, așa...de-a dreptul?! Să facem botezul drumului?! Zis și făcut! Am pornit-o la pas, ca doi viteji ce eram și am reusit să ducem la bun sfârșit traseul...cam în cinci ore era terminat! Atât traseul cât și noi... Noroc cu ciocolata lui Sunshine... I-a dat energie să răzbată prin nămeți...
            
                    După o asemenea bravură, jumătate de oră am stat în fața Cabanei Susai, să ne scoatem zăpada de sub pantaloni... Din când în când îl mai auzeam pe bunul meu prieten, imitând un hamster mic și neștiutor, ca mine...: "Dar mai dă-le dracului de parazăpezi..."



                    Trebuie să recunosc, după o trăsnaie ca asta, nu am putut spune decât: Ale dracului de parazăpezi, ce bune ar fi fost ele!!! Ca drept dovadă, cum am ajuns în București, mi-am achiziționat unele...
                   Drumul de întoarcere l-am redus la șosea...  Pe cât de plictisitor ar fi fost, pe atât de binevenit a devenit, brusc...

                    Iar ca o încununare a chinurilor noastre groaznice de a face astfel de drum... Salvamontul s-a gândit ca, pe la ora 17.00, după amiaza, să curețe toate traseele...Mulțumiiimmmm....ne-ați fost de un real folossss....păcat că noi tocmai atunci plecam acasă... 
      Iată câteva poze sugestive:






      Când ninsoarea și soarele se întâlnesc...

      • Data: 9 aprilie
      • Trasee: Valea Spumoasei- Cascada Urlătoarea- Gura Diham- Pârtia Kalinderu
      • Marcaje: Valea Spumoasei- traseu nemarcat, durata 1 oră/// Cascada Urlătoarea- cerc roșu, durata 1 oră/// Gura Diham- bandă roșie, 2 ½ ore. (toate cu plecare din Bușteni)
      • Grad de dificultate: Accesibile și usoare, tot timpul anului.
      • Descriere trasee: 

      1. Pentru a mai proteja cât se mai poate zona Valea Spumoasei și pentru a nu rătăci oameni pe munte, nu voi face descrierea traseului acesta. 
      2. Drumul spre Urlătoarea este accesibil oricui. Traseul pornește de la Hotel Silva, urcă pe o porțiune destul de scurtă, ca apoi să se continue pe poteci drepte și destul de late, până la cascadă.
      3. Pentru Gura Diham, există două variante: prin pădure, cu plecare de la Hotel Alpin sau, pe drum- de la șoseaua principală din Bușteni, traseul o ia spre stânga și se continuă lin, timp de două ore și jumătate.
      4. Pârtia Kalinderu- De la Hotel Alpin, în dreapta.


      • Povestea noastră...
             Scopul plimbării a fost unul simplu: acea Vale a Spumoasei... În curând, vor marca și acest traseu, motiv pentru care nu va mai rămâne un mister pentru nimeni... Partea rea în toată această acțiune? Devoratorii de grătare... Dacă, momentan, încă se mai păstrează curat... marea mea temere este aceea că, imediat după marcarea traseului, el va deveni un mare coș de gunoi... Să sperăm că teama mea va rămâne de-a dreptul nefondată...




      Singurul impediment întâlnit a fost o vreme de-a dreptul sucită... Zăpada avea de dus o răfuială cu soarele iar noi treceam de la făcut plajă la schiat și invers...
                       
                  
            Cândva, traseul spre Valea Spumoasei era ceva mai lung... Brusc, drumul s-a scurtat... De ce?! De... Borsec! Până la refugiul Salvamont, mergeai pe un drum ocolitor, urcai pe stânci, dădeai de o cascadă măricică... Acum? Ocolești ape minerale, care și-au atribuit o bună parte din zonă și ajungi numaidecât în locul cu pricina.


      Drumul de la Refugiu la Cascadă...
      Acrobațiile lui Sunshine...
      Și.... Cascadaaaa....
               O altă uimire a mea cu privire la acest loc pe care îl consideram, într-un trecut mai îndepărtat, un refugiu sufletesc, se referă la unele baraje construite recent și care, împiedică, într-un fel, volumul mare al căderilor de ape...
      Natura este, totuși, mai frumoasă, atunci când o lași așa cum e ea...



               M-a bucurat, însă, faptul că încă mai poți atinge cascada și dacă vă întrebați ce caută Borsecul acolo, răspunsul e simplu: apa de la Valea Spumoasei este considerată cea mai pură, din Europa... Nu le fac reclamă lor și nici n-aș fi vrut să văd această zonă atât de mediatizată dar, pentru cei care apreciază natura, sper să și respecte, în cazul acesta, locul, fiindcă e, cu adevărat, unul aparte.


               Cum drumul spre Spumoasa a devenit ceva mai...scurt... ne-am hotărât noi, ca în aceeași zi să batem văile și dealurile și să dăm o fugă și până la minunata și renumita Cascada Urlătoare...Și aici am descoperit aceleași baraje, recent ridicate, iar debitul apei a devenit mai degrabă o șoaptă... Cu alte cuvinte, Urlătoarea nu mai țipă...s-a reprofilat pe cântece de leagăn, scoțând sunete suave...


               Cu sinceritate vă spun... bunul meu prieten, urla mai tare decât toată cascada... Scopul era să alunge urșii... cu siguranță, bietele animale fie au emigrat, fie și-au dat demisia din funcția de animale sălbatice....Sper, totuși, ca păsările să nu fi făcut vreun infarct sau să le fi căzut penele de la atâta...zgomot, produs de amicul meu.

      O idee trăznită dar, grozavă, întâlnită pe traseu...
      Singura lighioană descoperită în drumeția noastră a fost o...
      ....VEVERIȚĂ...
      Din toată această plimbărică a noastră, ce NU vă doresc să faceți... este drumul spre Gura Diham... Până și prin pădure pare un traseu anost și interminabil, la capătul căruia zace o cabană cu zeci de magazinașe de suveniruri prin jurul ei...  Într-un cuvânt e o șosea prăfuită, strâmbă și pe-o cale de-o poștă... Dacă nu îmbătrânești până ajungi, cu siguranță adormi...
      DAR, nu dispera! După vreo două ore și ceva, de mers...dai și peste renumita Gură Diham...
            Drumul de întoarcere, de la Gura Diham la Kalinderu l-am parcurs, parcă, ceva mai repejor... Seara era pricina care a dus la un astfel de eveniment dar, și pădurile prin care încercam să scurtăm plictiseala traseului... De urși? Nici vorbă! A avut grijă bunul meu prieten să le cânte un Alo, Alo... pe tonalități de contrabas, combinate cu sunete de bariton și soprană...
      N-am crezut vreodată să spun așa ceva dar, e prima mea manea preferată, pe care m-am chinuit s-o și redau în acorduri de chitară... Doamne ajută, ce poate să facă traseul Gura Diham din oameni!

      Cât despre Kalinderu... Ei, bine...lucrurile stăteau cam așa...
      Am descoperit multă iarbă amestecată cu ceva zăpadă, fiare suprapuse denumite pârtii pentru bob, sau pentru săniuș, pereți de escalade ȘI, mai presus de toate?!...
      Era închis și pustiu...


      Pe Platou, în pași de dans...
      • Data: 25 februarie 2011
      • Trasee: Tâmpa- Poiana Brașov/// Sinaia- Zănoaga- Bolboci- Peștera
      • Marcaje: Brașov-Tâmpa- Poiană- triunghi galben, durata- 1 ½ oră (până la Tâmpa)+ 1 ½-2 ore (Poiană)/// Sinaia- Bolboci- Peștera- nerecomandat pe timp de iarnă, nu faceți așa ceva acasă!!!!
      • Grad de dificultate: Tâmpa- Poiana Brașov- traseu ușor, accesibil tot timpul anului/// Sinaia- Bolboci- Peștera-pe timp de iarnă, doar cu un ghid sau o persoană avizată.
      •   Descriere trasee:
      1. Brașov-Tâmpa-Poiana Brașov- Drumul o pornește din Piața Sfatului- urcându-se agale mai multe trepte de piatră, ca apoi să se continue pe poteci line, prin pădure.
      2. Platoul Bucegi- Sinaia- Zănoaga- Bolboci- Peștera- Drumul pleacă din Sinaia, spre Cabana Cuibul Dorului, traversează Cheile Zănoagei și ajunge către Lacul Bolboci, de unde pleacă, pe mai departe, la Padina și apoi la Peștera. Actualmente, s-a crezut de cuviință ca o porțiune din acest drum să fie asfaltată...ca atare, o putem considera de azi înainte o șosea în bună regulă...păcat... mare păcat pentru cei care iubesc, cu adevărat, drumețiile montane... Norocul pantofarilor...


        • Povestea noastră...
                  Data de 26 februarie a avut o însemnătate aparte... Ziua vărului meu... Moment în care am ales s-o și petrecem cum se cuvine... Pe Tâmpa, ca antrenament și apoi, pe Platoul Bucegi. Țin să precizez faptul că NU recomand o astfel de nebunie celor care nu au habar de munte.
                 Traseul pe această porțiune de Platou este, relativ, ușor DAR, se merge suficient de mult, încât să te prindă noaptea.Sigur, puteți alege varianta de a rămâne la Bolboci sau Peștera și să pescuiți la copcă, pe un ger de minus 15 grade... Cu puțin încălzitor, și-un mers pe șapte cărări, puteți prinde un somn de primă clasă....la cabanele aflate în preajmă (prietenii știu ei ce zic...).Tâmpa, însă, este o drumeție pe cinste, indiferent de cât de mare ar fi stratul de zăpadă. 














        Iar priveliștea este o adevărată încântare...

        Drumul se poate continua, fără probleme, spre Poiana Brașov dar, ținând cont de faptul că noaptea își face destul de repede apariția iar drumeția din Brașov, pe Tâmpa și de acolo în Poiană ia în jur de 3 ore- 3 ore și jumătate dus.

                 Cât despre mormanele de zăpadă de pe Platou... Ei, bine...au făcut imposibilă ajungerea la Babele... fie cu telecabină, fie fără...   Ca atare, tot traseul a trebuit rezumat la partea de Bolboci- Peștera, prin nămeți care-ți ajungeau până la brâu... Noroc cu vreo câteva urme lăsate pe drum și pe care puteai păși.
                 Mă simțeam ca la Polul Nord! Norocul meu că nu eram acolo...Cum iarna se întunecă devreme, evident...am prins două nopți mirifice pe ambele trasee...Din fericire, au fost fără mormăieli dar, cu un mare joc de glezne, pe un ger de crăpau pietrele!



        În drum spre Cheile Zănoagei...
        Cheile Zănoagei...
        Grota Ursului...
        Peștera...
        Vedere a Lacului Bolboci dinspre Cheile Tătarului...
        Lacul Bolboci, aflat sub nămeți...
        Ceața densă...
        Și un apus, apărut prea devreme...




        La o plimbare pe timp de iarnă
        • Data: 17 februarie 2011 
        • Trasee: Susai și Cheile Râșnoavei 
        • Marcaje: Susai: cruce roșie, durata- 1 oră, de la Cioplea// Cheile Râșnoavei: triunghi galben, durata- 1 ½ oră, de la Cabana Secuilor. 
        • Grad de dificultate: Trasee ușoare, accesibile tot timpul anului.
        • Descriere trasee: 

        1. SUSAI-De la Gara Predeal se desprinde șoseaua către Cioplea, apoi, drumul se continuă prin pădure, până la Cabana Susai.
        2. CHEILE RÂȘNOAVEI-De la Predeal, șoseaua se îndreaptă către 3 Brazi(drum care se poate parcurge fie pe asfalt, fie prin pădure- fără probleme, inclusiv iarna)- apoi, face la dreapta, pe un drum pietruit, ducând către Cabana Secuilor. De la Cabană, traseul continuă prin pădure, pe marcajul triunghi galben și se intersectează cu un drum forestier care duce spre Cabana Cheia (la stânga) sau spre Gara Timiș (la dreapta). Luând-o la dreapta, drumul se oprește în pădure, unde există o întretăiere de semne și marcaje: spre Timiș, spre Poiana Secuilor (pe Spinarea Calului), acesta din urmă fiind interzis pe timp de iarnă și dificil pe timp de vară. De la Cabana Cheia se poate observa șoseaua care duce la Râșnov.
        • Povestea noastră...
        Ce-aș putea spune dacă nu...că de aici a pornit totul? 


            Sătui de noxele orașului, am pornit-o, în ton cu ninsoarea care cădea, spre o zonă unde se mai poate, încă, respira ceva aer curat, ajungând, astfel, la Predeal.
            Am prins un îngheț de mai mare dragul iar eu mă făcusem cu o pereche de bocanci care-mi foloseau, mai degrabă, pe post de patine... Dar, nu-i nimic...așa ajungeam mai repede la...orice destinație propusă...Mai ales dacă traseul o lua la vale, eu, cu siguranță, eram prima.
                 A fost o întâlnire de neuitat...am avut de toate... Prieteni buni, care ne-au acompaniat, foc de tabără, kilograme întregi de mandarine care, ne-au dat senzația de sațietate, precum și laptopuri pierdute... Deh, niciodată nu strică 3 kile de fructe (mulțumesc, amice, că nu te-ai gândit la vreo 6 sau 7 kg...că și-acum visez cum cari tu la ele, într-un rucsac egal cu greutatea mea...)  dar, întotdeauna ai regrete după un laptop uitat în Gară...
                Cireașa de pe tort? Ursul care pt unii a fost, pt alții nu...Doi ochi roșii pâlpâind în noapte au existat, în orice caz... adevărul e întotdeauna pe undeva, la mijloc...

                Având în vedere ninsoarea și faptul că iarna nu-i ca vara și nu poți face orice fel de traseu,am pornit-o pe cele mai simple dintre ele dar, care merită, măcar o dată în viață, să fie văzute: Susai și Cheile Râșnoavei.   
                                             

                  Cum  greutatea bagajelor depășea limita normalului, am preferat să le lăsăm pentru o perioadă la Gară, în ideea de a o porni, agale, pe traseul dinspre Susai, pe care țineam morțiș să-l putem vedea în aceeași zi cu sosirea noastră la Predeal.Luând în calcul tonele de ciupercuțe și cârnăciori pentru focul de tabără, la care se adăugau cantități industriale de mandarine, țin să spun că ideea de a ne descotorosi pentru un timp de cei patru rucsaci (per două persoane) a fost o decizie foarte înțeleaptă.
             Ca un moment de sinceritate, trebuie să precizez ceva: urăsc șoseaua care duce la Cioplea! Pe drumul acela, întotdeauna îmi doresc pe cineva care să vină și să mă împingă de la spate...
        În schimb, ajunși acolo, trebuie să recunosc că Piatra Mare oferă locului un peisaj care încântă ochii...

             În timp ce noi ne-am oprit să facem un popas încununat de ședințe foto, am dat de un domn, timișorean... singur...care își dorea, ca și noi, să viziteze Susaiul. Motiv pentru care, până la Cabană, am avut un companion chiar plăcut. Mai mult, îi mulțumim pentru vinul fiert cu care ne-a făcut cinste, în momentul în care am poposit la destinație.
              Am descoperit că această cabană minune a devenit una de fițe...Cu piscine, saune...camere de lux... În sfârșit, totul pe lumea asta se schimbă. DAR, vreau, totuși, să laud bunătatea aceea de vin fiert... Atât eu, cât și bunul meu prieten, nu am mai băut nicăieri ceva atât de gustos... Amicul meu chiar s-a apucat să le ceară rețeta... Evident...nu au divulgat-o...
              După două căni de alcool...personal, am parcurs traseul, înapoi, mult mai lejer... Cu siguranță, bocancii mi-au fost de un real folos la acest capitol...într-atât încât mă duceau fără probleme la vale, pe gheața devenită patinoar și care se așezase pe porțiunile de poteci.Ajunși înapoi, la Gară, ne-am apucat să ne recuperăm bagajele... Și, ne-am gândit noi, să mergem pe jos, cu ele în cârcă, până la Cabana Secuilor, unde ne era, dealtfel, și locul de cazare...  
                Pentru a ajunge până într-acolo, nu trebuia să batem decât vreo 5 km pe jos, plus încă vreo 20 de minute pe un drum pietruit... Am reușit, cu brio... un kilometru din drum, după care, leșinați de atâta greutate, ne-am așezat pe-o piatră și-am chemat taxiul să ne recupereze și să ne ducă la Secui...
        Prima noapte, în Poiana Secuilor a fost una plină de taclale și omlete... După care, personal, mi s-a tăiat filmul fiindcă eram nedormită de vreo două zile...   Dimineața... pe la vreo 10...cam așa...ne-am trezit! Și am hotărât ca următorul traseu să fie Cheile Râșnoavei...Primul electroșoc a constat în lipsa marcajului... Deh...greu cu semnele astea... După vreo jumătate de oră, am zărit ceva care părea a fi drumul pe care-l căutam noi... A fost un real noroc că nu l-am descoperit din prima, având în vedere trosnitura unui ditamai copacul, prin fața ochilor noștri....De ce noroc? Din simplul fapt că domnul, care tăia un pom, nu ni l-a trântit direct în moalele capului... și îi sunt, cu adevărat recunoscătoare pentru marea poiană lăsată în jurul lui- evident, cu toate ghilimelele de rigoare, cuvenite.
               Drumul spre Râșnoave are marele talent de a coborî la dus și de a urca la întoarcere... Drăguț...așa îți dă, măcar, curajul să-l parcurgi... Aș fi vrut să vă spun de faptul că poteca o ia prin pădurea de lângă Secui...numai că, am descoperit un ditamai luminișul făcut de tăietorii de lemne... Un real dezastru...Apoi se continuă pe un drum forestier...








        Și, după o oră jumate ești la destinație...



        Distractivă pe această porțiune de drum a  fost teama lui Sunshine, pentru animăluțul meu      
        preferat,ursul... Deh...bine că nu i-am spus că zona este foarte împânzită și de șerpi... În schimb, cred că l-a pasionat stâncărișul locului... Fiindcă a făcut niște poze grozave!
                 Pe drumul de întoarcere, personal...am început să gâfâi de-a dreptul... Motivul? Ăla era efectul biroului în favoarea căruia am fost nevoită, pentru o perioadă de timp, să renunț la pasiunea mea pentru drumețiile montane... Deh, "munca l-a creat pe om DAR...l-a și distrus..." Iar seara? Am recuperat toate filmele nevăzute... Tks, my friend! Dacă nu erai tu, aș fi stat foarte prost la capitolul cinematecă...
        În următoarea zi am fost de-a dreptul leneși... Era sâmbătă...Ningea de mama focului...


        Dar, ne-am încumetat, totuși, la o plimbărică prin pădure care ne-a scos la Trei Brazi.Pe drum, am descoperit un copac trăsnit... Fascinant era faptul că încă se mai ținea bine...


        Iar spre seară, am pornit un faimos foc de tabără, cu lemne înghețate și acoperite de zăpadă...și pe o ninsoare de turna cu găleata...



        Dar, asta nu ne-a împiedicat să ne simțim bine! 








                          
            
              Aveam ciuperci, cremwurști, cârnăciori de bere și încălzitor... lămâi, care între timp din verzi s-au făcut galbene și să nu uităm de muulllteleeee mandarineeee.... Cât despre modul în care am pus la frigare bunătățile? Ei... am inventat niște bețe din crengi de copac, pe care bunul meu prieten, Sunshine, le-a ascuțit la un capăt, cu renumitul lui cuțit de Rambo care, dealtfel, de la atâta sculptură în lemn, a cedat...În următoarea zi, a trebuit să ne luăm la revedere... Și, cum nu mai aveam kilograme de mâncare după noi, ne-am permis, de data aceasta, să facem drumul de la Poiana Secuilor până în Predeal, pe jos...Pe jos...mda...DAR, doar noi doi... Ceilalți au luat taxiul...Păcat...Potecile din pădure erau chiar plăcut de parcurs. Mai ales după un foc de tabără copios, o mișcare era chiar binevenită... 
                                                        
             Și chiar relaxantă....În plus...am ajuns la Gară chiar în timp util... Am luat bilete, ne-am așezat pe peron și am așteptat trenul...
             Uitasem doar de un mic amănunt... Un laptop lăsat la Casa de bilete, într-un rucsac... Laptop care s-a pierdut definitiv și irevocabil... Iar noi, am părăsit agale Predealul, lăsând în urmă peripețiile dar și momentele plăcute ale câtorva zile de aer curat...
            O altă mulțumire pe care o mai am de spus, este pentru un foarte bun prieten care, m-a răsfățat tot sejurul, aducându-mi cafeaua la nas, în fiecare dimineață și făcându-mi moftul de a încerca tășcuțele... 
        Mulțam mult, prietene!

        3 comentarii:

        andres spunea...

        In ceea ce priveste viitoarea partie de pe Postavaru nu pot spune decat ca anumiti oameni incearca sa obtina castig personal prin distrugerea cadrului natural si implicit a traseelor montane. Din pricina asta doar natura are de suferit.
        Un mare NU pentru partia de la Postavaru!!!!

        Nick spunea...

        Amuzanta povestea din iarna, cu Platoul. In pasi de dans, a? Sa inteleg ca dupa o aventura ca aia ne inscrii pe toti la cursuri de balet? Precizare: 26...NU 27... Nice project! Felicitari pt initiativa, copii! Tot inainte!

        Next leveL spunea...

        Iti multumim frumos!!