Blogul acesta nu este al meu și nici al nostru... Ci, al vostru, al celor pasionați de munte. Sperăm să vă fie util!

Jurnal călătorii 2012



De pe Transalpina pe Transfăgărășan

Cântă cucul, bată-l vina, de răsună-n

Transalpina...=))

         Pentru luna aceasta ne-am propus un drum simplu, fără prea multă oboseală, fără prea mari năzbâtii... Așa că am ales să facem o simplă plimbare pentru a vedea și noi renumita Transalpina... Ei, bine, fraților... ne-a plăcut atât de mult, încât am ajuns pe Transfăgărășan...
Drumul nostru s-a dovedit a fi unul de-a dreptul dement, în cele din urmă, deși noi, inițial, concepusem ceva mai lejer... Cert e că am bătut în jur de 1000 de kilometri, în aproximativ două zile=))
         Am luat-o pe la Craiova, de acolo pe la Filiași... Ajunserăm să vedem și Termocentrala de la Rovinari... Rânca, minunata Coloană a Infinitului de la Târgu Jiu (ca să nu mai zică lumea c-am pus coloana pe Rânca=))=)) ), Novaci etc etc și așa am intrat pe Transalpina... Ce vă pot spune e faptul că ne-a scos în cale un munte numit Parâng și pe care, datorită șoselei, îl poți confunda foarte ușor cu un delușor... Nu am înțeles nici înainte de plecare și nu înțeleg nici acum de ce au rămas toți gură cască în fața unui astfel de peisaj. Eu vă pot spune clar că nu ne-a încântat de nicio noimă. Bani aruncați de pomană pentru oceanul de benzină consumat și pentru a vedea... un deal?! Hmmmm.... Concluzia e una: dacă vreți să vă relaxați la un munte făcut pe șoselele patriei, încercați mai bine un Rucăr-Bran sau un Transfăgărășan... și mai lăsați-o încolo de Transalpină, că nu merită decât pentru a putea face o comparație sau pentru a vă stăpâni curiozitatea... dar atât!
















         Fiind încântați- cu ghilimele- de peisajul mirific al Parângului, am ales s-o luăm de nebuni pe șosele și să ajungem în aceeași zi pe Transfăgărășan! Trebuie să vă recunosc faptul că partea de jos a Parângului, care ne îndrepta spre Sebeș, era ceva mai frumoasă spre deosebire de vârf sau partea dinspre Rânca. Pe șosea am dat inclusiv peste un bursuc! Animal pe care eu l-am văzut pentru prima dată pe plaiurile noastre mioritice. Și am mai avut parte și de încântarea unui podeț și a unui lac care se vedea superb în apusul de soare.














































         Am mers ore în șir, de nebuni, printre copaci, biling-balang...că pe acolo o lua șoseaua ruptă și vai mama ei, în timp ce noi cântam de zor o melodie trăsnită cu nush ce cuc din Bucovina deși eram pe Transalpinaaaa daaar, ce mai conta?..... Într-un final de toiul nopții am ajuns și noi la Sebeș...sau prin zonă=)) Acolo, altă dandana care ne-a făcut să ne închinăm și să spunem: Ptiu, drace! Un călugăr făcea autostopul în plină beznă... Doamne păzește dar, tare ciudat mai arăta călugărul ăla=))=))=)) Benny mai apucase să spună doar atât: ai văzut ce ochi avea? Iar eu nu am putut decât să confirm=))
Cert e că de acolo am pornit-o într-o mare grabă spre Sibiu, unde am oprit la o benzinărie să ne hidratăm și să ne umflăm cu tone de cofeină și energizante pentru a rezista drumului pe care îl mai aveam până pe Transfăgărășan. Când dăm să plecăm, ne apare în cale același călugăr, în hainele lui ponosite și cu ochii lui sticloși în miezul nopții, făcând IAR autostopul=))=))=)) Nu știam dacă să râdem sau să plângem... Cert e că Benny se întreba când a putut ajunge așa repede în același punct cu noi=)) Iar eu i-am zis că dacă-l mai văd a treia oară, îl pun pe Benny să întoarcă mașina, înainte să murim naibii de inimă din cauza unui călugăr rătăcit pe munte=)) Cât despre Benny?! A spus că dacă-l vede și în zona Cârtișoara, de unde începea Transfăgărășanul, se duce învârtindu-se și ajunge direct la București=)) Oricum, ne-am făcut și noi mai multe cruci, ne-am scuipat în sân ca babele și am zis: Doamne ajută!=))=))=))



         Eeeee... deși era în jur de 12 noaptea....când am ajuns pe Transfăgărășan, am rămas muți chiar și pe întuneric! Luna plină și mare bătea exact pe crestele muntoase... La un moment dat, am mers cu farurile stinse, în plină noapte... Nici nu era nevoie de ele, la cât de superb se vedea totul! Luminile orașului aprinse, cu luna care lumina crestele și cu susurul cascadei... Aia da relaxare! Unica problemă?! Era full de mașini! Cu chiu cu vai am găsit și noi un loc în care să parcăm și să dormim până dimineața, când ne pusesem ceasul, să ne trezească pentru a vedea răsăritul de pe Bâlea. Benny, tată, apăi io știu că nu ai dormit tocmai bine dar... deh... Hamsterul a dormit neîntors=)) Cu tot sacul de dormit pe mine, în timp ce Benny dârdâia și îi clănțăneau dinții de frig=)) M-oi fi rugat tu să-ți dau o parte din sacul ăla de dormit dar... dacă nu ți-ai luat singur, apăi io ce să fac... dormeam=)) Ideea e că Benny s-a amuzat copios pe modul în care doarme Hamsterul=)) La Craiova m-a găsit dormind cu capul sub pernă și fundul în sus... În mașină cică i-am zâmbit frumos, în somn, dându-i o parte din sacul de dormit, numai că nu-l putea lua pentru că eu eram înfășurată cu totul în el, de la cât mă sucisem=)) Iar înspre dimineață, pe Bâlea, m-a întrebat dacă vreau să mă trezesc, să văd răsăritul iar eu, ca un Hamster amețit ce eram, m-am ridicat în fund, cu ochii închiși, am spus un aha, vreau să văd răsăritul, după care am fost shluffen:D Benny a mai apucat să mă întrebe dacă îmi place răsăritul... eu i-oi fi zis că da.... cică....=)) Cert e că aveam ochii închiși, așa că nush ce mi-a plăcut exact=))=))=)) Răsăritul sau somnul?=))=))=)) În orice caz, la vreo două ore după faza asta, m-am trezit glonț și l-am întrebat pe Benny: unde e răsăritul, unde e soarele?=))=))=)) Așa că...fraților...nu dormiți lângă mine, că-s somnambulă=)) iau păturile de pe voi... mă sucesc de pe o parte pe alta... dau cu mâinile, lovesc...=))=))=)) E jale să dormi lângă un Hamster=))=))=)) Cândva, unii oameni s-au trezit și jos, din pat=))=))=))
Dar, mă bucur că pe Benny l-a amuzat suceala mea din somn=))
După ce am admirat Răsăritul, ne-am dus glonț să bem o cafea la Cabana Bâlea, unde Benny a prins puteri în așa fel încât s-a decis să facă Vârful Capra. Hamsterul, însă, avea încă piciorul în pioneze:D Așa că, oricât și-ar fi dorit să bată munții, nu ar fi putut sub nicio formă... Iar grohotișul tipic Făgărașului m-ar fi lăsat ca un cocostârc într-un picior. Daaar, l-am lăsat pe Benny să-și facă damblaua... deși damblaua aia a lui a ținut vreo 5 ore, că s-a gândit să treacă dincolo de Capra și să ajungă pe Negoiu=)) În loc s-o ia la dreapta, Benny al mamei o luat-o la stânga și când a văzut unde-l duce drumul, a scurtat-o de-a dreptul, coborând pe cealaltă parte a versantului, pe lângă abruptul cascadei, de pe partea Județului Argeș... Mai avea puțin și ajungea în Vâlcea, pe Transalpina, nu alta=))=))=))=)) În tot acest răstimp, Hamsterul s-a plimbat ba pe la Cabană... ba înspre Cascadă... ba a făcut curat în mașină, că după ce mâncasem, arăta ca după război, ba s-a schimbat de țoale... și, finalmente, mai avea puțin și urca să-l caute pe Benny, în timp ce Nick era cât pe ce s-o pornească în mare viteză înspre Hamster, pentru a o lua în căutarea omului nostru=))=))=)) NOROC că l-am văzut în zare pe Benny, leșinat de sete, că nici apă nu luase la el... cum mergea șontâc-șontâc, revenind la bază... Așa ne-am liniștit și noi și am am plecat să ronțăim niscaiva mici, sucuri, ape, limonade...pentru a se hidrata omul cum se cuvine, mai ales că făcuse un traseu pe care nici cu gândul nu l-a gândit inițial=))








































         După respectiva pauză binemeritată, am plecat în trombă înspre Argeș, vizitând Barajul Vidraru, unde am bodogănit pe toți sfinții savaoți din cauza codârlei de mașini parcate aiurea în tramvai și a polițiștilor care puseseră ochii taman pe noi, îndrumându-ne către mama dracului, pentru un loc de parcare.... În sfârșit, am luat-o și noi agale, am făcut poze cu maimuța, ne-am cățărat pe treptele interminabile pentru a privi de sus Lacul Vidra și, când am simțit că leșinăm de-a binelea din cauza setei, ne-am retras înspre mașină, gonind-o zdravăn până acasă. Unica oprire până în București, a fost la o benzinărie, de unde am luat rapid ape și energizante fiindcă începusem să cam moțăim pe autostradă și era cam de rău:D
În rest? Am ajuns pe la șase fără ceva în București, obosiți ca vai de noi și triști că a trebuit să ne întoarcem la mirosul de noxe, specific orașului.



























Ca atare, vă recomand călduros să faceți Transfăgărășanul DAR, NU vă recomand sub nicio formă Transalpina... Nu ați vedea decât un amărât de deal... iar pentru cei pasionați de munte, în adevăratul sens al cuvântului, Parângul e frumos pe jos și NU cu mașina, pe o șosea montană.











P.S. Această poveste a fost scrisă cu Rapidul=)) DAR, sper să luați în considerare comparația noastră făcută între cele două șosele renumite, respectiv Transalpina versus Transfăgărășan.


Ca odinioară...

Timpul nu-și va pune niciodată amprente negative asupra prieteniilor sincere! (Semnat: Același Hamster trăsnit, respectiv io=)) )



Aflați într-o stare acerbă de oboseală, plictiseală și depresie covârșitoare, Hamsterul și Sunshine s-au gândit să iasă din tiparele monotoniei apăsătoare și să găsească un remediu propice pentru trup, spirit...viață, simțire... etc și bla-bla... Mai exact, am luat cu noi o mare doză de țăcăneală și am pornit-o în trombă, cu noaptea în cap, spre Postăvaru, pe unul dintre traseele lui dificile, numit: Spinarea Calului.
Undeva, prin jurul unui 4.30 cam matinal, ne-am dat întâlnire și, chiauni din cauza nesomnului, praf datorită unei singure ore dormite, am plecat ca doi somnambuli spre Autogară. La achitarea biletelor, șoferul a bodogănit ceva, iar eu am stat nedumerită, în fața lui, timp de vreo douăzeci de secunde, întrebându-mă, în sinea mea, ce mama naibii a vrut să îmi spună... Nu știu exact dacă EU eram problema...sau șoferul=)) Dar, a fost bine că mi-a tradus pentru o a doua oară afirmația lui, prin care îmi transmitea că ne va da restul când îl va avea. Un lucru, însă, era cert: omul acela se trezise cu fața la cearceaf mai ceva decât noi... Însă, cel mai plăcut a fost mirosul de must care se simțea în toată mașina și melodiile cu frunzuliță de cicoare (m-am făcut aviatoare=)) – just joking:D ) și alte repertorii autentic-românești care ne-au făcut să ne punem căștile în urechi și să rupem scaunele de somn. Eeee... după o cafea, însă, omul nostru- șoferul împricinat- a schimbat aria muzicală, trecând de la ram-ta-tam-ti-ri-ri-dam la melodii de genul: dă-mi o lamă să-mi tai venele=))
Vă puteți imagina, în concluzie, cam cât de confortabil a fost tot drumul... Într-atât de grozav, încât la întoarcere nu știam cum să prindem trenul:D:D:D
Când am ajuns în Predeal, marea noastră fericire era ceasul care ne arăta că sosisem extraordinar de bine! Mai mult, ne propusesem chiar să scurtăm puțin ruta, luând-o pe traseul care ne scotea direct la Cabana Secuilor și care are ca punct de plecare chiar ieșirea din Predeal, la prima serpentină, în stânga. Eeee.. aici țin să vă precizez că l-am scurtat de tot... definitiv...praf... Mai precis, mulțumim cerului că am făcut doar trei ore și nu mai mult, orbecăind precum gușterii pe poteci și potecuțe cuprinzând: drumuri forestiere, drumuri cu urme de tractor, drumuri de ATV-uri... 3 kilometri până la Râșnoave... Ca atare, se înțelege de la sine faptul că înainte să ajungem în vârf, am făcut TOATE poalele muntelui ista=))=))=)) Până și Râșnoavele luaseră foc de câte scântei aveam la picioare căutând dracia aia de marcaj, respectiv triunghiul galben! Apăi bine, măi, fraților... Vreau să înțeleg și eu un lucru: de ce mama dracului marcați toți copacii din 3 în 3 centimetri, pe o porțiune relativ scurtă iar pe alte zone lăsați traseele nemarcate?! Aveți idee CÂTE poteci și rute sunt în zona aia?! Te pierzi cu tot cu rucsac...te mănâncă urșii...se scobesc cu tine în dinți și nici naiba nu mai știe de existența ta!!! PENTRU ASTA FAC UN APEL LA SALVAMONT! ȘI ÎI ROG FRUMOS SĂ MARCHEZE FOARTE ATENT PARTEA ACEEA DE TRASEU  CARE DUCE DE LA PREDEAL LA CABANA SECUILOR. TOTODATĂ, LE MULȚUMESC, PE ACEASTĂ CALE PENTRU MODUL ÎN CARE AU MARCAT SPINAREA CALULUI ȘI PENTRU OCOLIȘUL BINEVENIT AL ACESTUI TRASEU... ERA CAZUL... PE DE CEALALTĂ PARTE, DACĂ SE GĂSESC DORITORI ÎN A PORNI O CAMPANIE DE PUNERE LA PUNCT A MARCAJELOR SPECIFICE TRASEELOR MONTANE, NOI NU NUMAI CĂ O PROPUNEM DAR O VOM ȘI SUSȚINE!













Revenind:D:D:D:D:D la povestea noastră, țin să vă precizez că am ajuns rupți de oboseală la Secui... într-un final glorios de vreo trei ore... În mod normal, drumul acela NU ar fi trebuit să ne ia mai mult de o oră... ÎNSĂ, datorită schemelor de karate numite Pașii Bețivului, am ajuns la prânz pe începutul de traseu propus:D:D:D
Și, ca atare... am și servit masa! În timp ce ronțăiam de zori la castraveți, ardei grași, kaiser, ceapă și alte bunătățuri, ne tot codeam dacă s-o luăm la drum sau nu. Țin să vă precizez faptul că renumitele mandarine s-au diversificat de data aceasta, transformându-se în piersici, banane, grepfruit...pe care le-am mâncat până în tindă, ca de obicei:))=)) Iar Sunshine? Dacă în urmă cu mult timp a luat la mandarine de să umpli cu ele, un pom de Crăciun întreg, pe post de globuri... acum, însă, a uitat cu desăvârșire de roșii=)) a căror utilitate s-ar fi regăsit într-o minunăție de salată și care ar fi fost tare binevenită pe căldura aia... Dar, n-a fost bai...am ras restul legumelor fără să mai aibe timp să devină vreuna din ele salată=))




Cert e că într-un final am luat-o din loc, făcându-ne curaj pentru ce avea să urmeze și descoperind pe drumul nostru vreo 30 de amețiți care o porniseră într-un maraton de-a dreptul trăsnit... Era, însă grozav să descoperim că se mai găseau și alții fără țigle pe casă și că nu eram chiar singurii prin pustietățile alea=))
La ora 12.00 ne aflam la intersecția dintre Spinarea Calului și Timiș... Aici, surpize...drumul nu o mai lua drept- în față ci, la stânga... FUN! Descopeream ceva nou... și atât eu cât și Sunshine ne rugam să NU dăm de peretele acela stâncos tipic acestui traseu.

















Am urcat de ne-a sunat apa în cap... am pozat mure... am auzit mormăieli de urs care la final s-au dovedit a fi elicoptere cu apă și care se chinuiau să stingă un incendiu izbucnit pe Cheile Râșnoavei...am căutat poienițele de odinioară și care nu se mai iveau în calea noastră...iar când am ajuns la partea de stâncă, am descoperit că traseul o ocolește acum fără drept de apel! MULȚUMIIIIMMMMM!!!! Așa că ruga ne-a fost ascultată! Țin să vă precizez că traseul NU o mai ia în față și apoi la dreapta, de la Valea Cărbunarea, cum era traseul clasic... Acum drumul pleacă pe partea stângă, ocolește peretele de stâncă și aveți ca reper Coștila. Nu e rău! Și chiar vă îndemn să-l faceți, în condițiile actuale! Merită!
La partea de grohotiș, pe Spinarea Calului, vă invit, însă, la o atenție sporită... Acolo, Sunshine a descoperit că e ceva în neregulă cu Hamsterul:D:D:D Și, tot acolo, unde nu prea mai puteai face cale întoarsă, i-am si mărturisit faptul că Hamsterul urcă într-un singur picior, că pe celălalt îl avea luxat:D:D:D Dar, am supraviețuit... nu mi-a dat niciun șut:D:D:D ÎNCĂ face colecție de câte șuturi și castane are să-mi dea pentru încăpățânarea mea ieșită din limitele firescului și normalului:D:D:D:D:D:D Norocul meu a fost că l-a furat peisajul Bucegiului văzut de pe Postăvaru și care te lasă, într-adevăr, mut:))














Când am ajuns la Poiana Trei Fetițe eram morți=)) Unde mai punem că Sunshine și-a pierdut și fluierul... Slavă cerului, că altfel NICI că mai auzeai de vreun urs viu prin Postăvaru=))=))=))
La Trei Fetițe altă dandana... Auzim de prin tufișuri tot soiul de foșnete... Cum noi deja deliram de la oboseală, orice mișcare ni se părea a fi urs=)) Așa că Sunshine s-a apucat să bată zdravăn cu bățul telescopic în plăcuța de marcaj... La niciun minut, apare pe o cărare un om care ne spune bună ziua=))=))=)) În consecință, ursul nostru prinsese și grai=))=))=)) iar Sunshine și-a zdrelit și bățul pentru o asemenea dihanie... politicoasă altminteri=))
De la Poiana asta minune, traseul devine și mai parfumat... Ca atare, am luat-o frumușel la trap și fără oprire. ATENȚIE, ÎNSĂ! NU O LUAȚI LA STÂNGA PE MARCAJUL PE CARE SCRIE SPRE CABANA CHRISTIANUL MARE! CI, LA DREAPTA!!! Evident, Sunshine a crezut că am greșit traseul luând-o la dreapta și pe drum își pierduse speranța că va mai da de cabana aia=))=))=))=))=))











După ”nșpe mii de minute a apărut, însă, și principalul obiectiv al nostru și uite așa a dat-o Sunshine pe bere, de fericire=))=))=))








După o porție zdravănă de mici și pauză, am plecat înspre Vârful Postăvaru, aflat la 15 minute distanță de cabană... ȘI, de data aceasta, când spun 15 minute chiar așa si este=))
E drept, noi cred că am făcut ceva mai mult... Și asta fiindcă la mărturisirea mea se adăuga încă una: Sunshine avea picioarele PRAF! Avea răni sângerânde, bătături de nici nu mai putea călca... abia mai putea să se țină... În concluzie, eram doi betegi porniți pe un traseu destul de dificil și de lung încât să ne lase la final crăcănați precum rațele. Cu toate acestea, NU am renunțat la acel Vârf și am mers până într-acolo mai târâș, mai gropiș... bine că am ajuns=))






























După niscaiva poze și admirat de peisaj (care presupune o panoramă de 360 de grade și de unde se văd lanțurile muntoase precum: Ciucaș, Piatra Mare, Piatra Craiului, Făgărașul, Bucegii etc) am pornit-o la vale pe noua Pârtie din zona Prăpastia Lupului:D:D:D
PE SCURT?! LUAȚI TELECABINA!=))=))=))=))=)) SAU NU ÎNCERCAȚI AȘA CEVA ACASĂ, DACĂ AVEȚI PIONEZE ÎN PICIOARE AȘA CUM AVEAM NOI:))















Nu știu exact cam câte ore ne-a luat să coborâm dar, vă pot spune că în clipa în care am dat de asfalt, NU mai știam să mergem normal=))=))=)) Fericirea a fost însă aceea de a prinde mașina de la Poiană la Brașov și de a hali o înghețată menită să ne răcească organismul încins de la atâta drum... Cu siguranță, fumegam și noi la fel ca și Cheile Râșnoavei=))
Ajunși la gară, am reușit să prindem și trenul care avusese o întârziere colosală de parcă ne așteptase pe noi special=)) Oricum am fi dat-o, în microbuz NU ne mai urcam după experiența avută dimineața=)) Așa că am luat trenul și am reușit să ajungem teferi ..sau, mai bine zis... VII:D și pe la o oră foarte târzie în noapte=)) DAR, așa cum am fost... ca vai de noi... Hamsterul cu piciorul luxat... Sunshine cu picioarele însângerate... VĂ PUTEM SPUNE CU MÂNA PE INIMĂ CĂ A FOST UN TRASEU CARE A MERITAT FIECARE DURERE ȘI SUFERINȚĂ PRICINUITĂ! Probabil, mulți veți spune că suntem masochiști=))=))=)) Am să vă contrazic, într-un astfel de caz, DOAR PARȚIAL=))=))=)) Nu suntem noi chiar masochiști DAR, cu siguranță NORMALI NU SUNTEM, NU AM FOST ȘI CRED CĂ NU VOM FI NICIODATĂ IAR DRUMEȚIA ASTA O CONFIRMĂ DIN PLIN! =))=))=))
Totodată, pentru noi, Sunshine și Hamsterul, a mai avut ceva aparte călătoria aceasta... Demult nu mai făcusem doar noi doi un traseu plin de peripeții și tare ne era dor de o astfel de țăcăneală=))=))=)) Întotdeauna noi am avut parte de sare și piper pe traseele străbătute și de care râdem și acum, aducându-ne aminte=)) Fie ne-am înțepenit în zăpadă, fie era să murim sub greutatea tonelor de mandarine=))=))=)) iar acum era cât pe ce să mergem în mâini=)) DAR, avem amintiri frumoase și peripeții grozave! Și cel mai mult mă bucură faptul că am împărțit și împart astfel de întâmplări cu dragul meu prieten! SO... WELCOME BACK, SUNSHINE! WELCOME BACK, HAMSTERE!=))












Concediul a trei muște, cu porțiuni uitate:))
N-am schiat iarna, cât am schiat...VARA (semnat: Hamsterul)




 


Întotdeauna am avut o pasiune...încă de pe vremea când eram copil... Anume, îmi plăcea să pot îmbrățișa munții dintr-o singură drumeție. Lucru pe care ni l-am propus și acum! Noroc, însă,  că există cineva, acolo, sus, care să spună: STOP! C-ați luat-o pe arătură cu “tăt” cu ideile voastre:)):)):))
Ca atare, din cauza vremii nefavorabile nouă, a trebuit să tăiem Munții Baiului din plan. Și-așa... ne ziceam unii altora, înainte să plecăm în excursie, că NU-I BAI, cu privire la diferite chestiuni nu tocmai arzătoare... Așa că... NU A FOST BAI=))=))=)). Chiar și așa, tot au existat o sumedenie de reacții haioase din partea trecătorilor, cu care ne-am întâlnit de-a lungul celor șapte zile, de genul: “Super tare, bravo!” sau: „Veniți de la Omu?!!!” (în timp ce ei erau leșinați de oboseală și ÎNCĂ nu ajunseseră la cota 2000=))=))=)) iar noi ne îndreptam galeș, către 1400:)) :D:D:D) Apăi, n-om fi făcut noi Baiului dar, am făcut Postăvaru, Piatra Mare, Rucărul și Bucegiul, așa că vă puteți da seama și voi de unde până unde am avut parte de astfel de reacții din partea turiștilor=))=))=))
Colac peste pupăză, a fost o excursie pe care, personal, o denumesc un adevărat balsam sufletesc datorită momentelor unice care ne-au apărut în cale, încă de la începutul drumului și până la finalul ei: de la un răsărit de soare superb, la o sumedenie de capre negre, la lupi, la curcubeul oglindit în cascadă și până la înnoptatul la stână, unde am fost primiți mai mult decât omenește.
Dar, s-o luăm pe rând...
PRIMA ZI: 19 iunie (BUCUREȘTI)
Deși excursia noastră a început cu data de 22 iunie, întâlnirea a avut loc pe 19 iunie, în București, zi în care i-am copt o surpriză de nota 10 lui Benny. Eu cu Ioana am avut grijă ca el să nu cunoască ora sosirii Ioanei în București. Ca atare, a venit liniștit și ca o floricică la întâlnirea cu mine, crezând că de acolo vom merge s-o așteptăm pe Ioana... Ei, bine...surprizăăă... Ioana venise deja=))
După reuniune, am dat o fugă prin Parcul Circului, unde am stat la un suc, pe terasă, am admirat vreo doi câini trăsniți, care încercau să se împrietenească chiar pe lângă scaunele noastre, apoi am luat-o într-o plimbare ușoară pe alei, ca la final s-o luăm.... pe altfel de alei...alea ale copilăriei=)) Mai exact, eu și Ioana am dat în mintea copiilor, așa că ne-am dat în balansoare și rotitoare... Doamne păzește! Noroc că era noapte=)):D:D:D=))
Tot în această zi, am fost răsfățată din plin cu cadouri, atât din partea Ioanei cât și a lui Benny și le mulțumesc din suflet pentru ele:*:*:*













A DOUA ZI: 20 iunie (BUCUREȘTI)
Ne-am reîntâlnit, în același București mirific și am ieșit la o plimbărică prin Centrul Vechi, unde am prins o piesă de teatru în aer liber, jucată în onoarea celui care a fost și a rămas Caragiale... A rămas, fiindcă ÎNCĂ trăim acea epocă glorioasă, în care duduile își dau aere de înaltă soȚietate, umblând după cuconași cu „remunerație mare”… Aiaiai, coane Fănică…
După ce ne apucase leșinul de îmbulzeala provincială și tipică zonei de centru, am dat o plimbare cu adevărat răcoroasă și binevenită prin parcul Cișmigiu unde am ascultat cântecul broaștelor sub clarul lunii, în timp ce oamenii se plimbau cu bărcile pe lac, în toiul nopții. Dacă în Centrul Vechi atmosfera era una încărcată, în parc se dovedea a fi mai liniștită. Am escaladat treptele, urcând în partea de stânci…cu niște încălțări…ca de oraș dar, ce are a face?=)) Important e că n-am ratat nicio treaptă:)) ca apoi să trecem podul și să ne uităm de sus, la bărcile și hidrobicicletele care treceau pe dedesubt.


























A TREIA ZI: 21 iunie (BUCUREȘTI)
A fost ziua în care fiecare dintre noi și-a pus la punct diferite hangarale … Eu pe parte de job, Benny era la serviciu iar Ioana a ieșit la o plimbare împreună cu verișoara și prietenul Isei. Iar mai spre seară, la făcut bagaje fiecare, fiindcă a doua zi, urma s-o tundem la munteeeeee:X:X:X

A PATRA ZI: 22 iunie (CASCADA URLĂTOAREA- BRAȘOV-POSTĂVARU-GRĂTAR NOUA)
PRIMA ZI DE MUNTE.  Undeva, prin jurul orei 5 dimineața, ne-am întâlnit cu toții (TREI LA NUMĂR) și am luat-o, în trombă, pe DN1. De aici a început adevărata distracție, prin apariția unui răsărit de soare superb, care ne-a spus bună dimineața, prin zona localității Tâncăbești. Nu am putut rezista să nu oprim și să nu-l pozăm. Am stat acolo destul de multicel, urmărind cum urcă soarele pe cer, minunându-ne de cât de repede se mișcă… Pare-se că în acea dimineață, soarele își propusese să se trezească ceva mai rapid:))








Apoi, am luat-o din loc și am mai oprit pe la Urlătoarea, tocmai fiindcă era mult prea devreme și nu puteam nimeri în Brașov chiar cu noaptea în cap. În plus, mai exista un motiv pentru care am mers s-o vizităm… Înainte de plecare, mă întrebase Ioana dacă trecem și pe la acea cascadă… Și, cum timpul ne permitea, am zis: de ce nu? Practic, aici am întâlnit, în calea noastră, un alt fenomen aparte: curcubeul oglindindu-se în căderile de ape…
Personal, mă simțeam ca scăpată din colivie, mai ales că abia așteptam escapada asta. Așa că, primul meu gest, a fost să mă cațăr pe stâncă:D





















După ce ne-am pozat cu maimuța, ne-am întors la mașină, drum pe care Benny l-a parcurs în picioarele goale, prin noroiul tipic drumului, având totodată grijă să gonească toți urșii pădurii…sau, mai degrabă, să-i trezească, având în vedere ora matinală. Dar, nu era bai… spray cu piper aveam la noi din plin… așa că dacă venea ursul să mănânce, noi eram pregătiți inclusiv cu condimente.





Ajunși în Brașov, ne-am vizitat niște prieteni foarte dragi și pentru care mă bucur din tot sufletul pentru bijuteria de apartament pe care și l-au terminat de curând și vă pot spune că a ieșit superb:X:X:X
De acolo, l-am luat pe Alex cu noi, pe Postăvaru... Am fi luat-o și pe Cristina dar, din păcate, am prins-o în ziua ei de lucru:(:(:(
Inițial, Alex a crezut că mergem pe Tâmpa:D:D:D Ca atare, nu mică i-a fost mirarea când a văzut unde ajungem și la care se mai adaugă și bodogăneala pentru faptul că l-am luat pe jos, pe pârtii=))=))=)) Cred că de acum înainte va mai accepta invitațiile mele doar dacă fac referire la mare=)):D:D:D:D:D
Pe Postăvaru puteți admira zona de vârf și de stânci, de care am mai vorbit eu, de-a lungul timpului și în alte povești nemuritoare, dar, și cabana care e cumva o construcție aparte, cu o terasă destul de măricică, de unde poți vedea o priveliște care-ți taie răsuflarea. În rest? Vă recomand să-i încercați pârtiile pe timp de IARNĂ... nu ca noi, în toiul verii=))=))=))
Avertisment legat de Postăvaru? N-O LUAȚI PE BANDĂ GALBENĂ! Drumul vă scoate pe Spinarea Calului, unul dintre traseele extrem de dificile din acest masiv. Aparent simplu, Postăvaru ascunde, pe unele drumuri, surprize nebănuite și nicidecum plăcute pentru cei fără experiență pe parte de trekking sau escalade. So, fiți atenți pe unde o luați și ce drumeții faceți!
Revenind la povestea noastră... De la Vârful Postăvaru, am ajuns la Christianul Mare unde am stat la o tacla, într-un soare care ne-a ars pe toate părțile de ne-am bronzat într-o zi, cât pentru zece vacanțe sau concedii:)):)):)) Apoi, ajunși la cabană, am servit o ciorbă (recomandarea casei), cu mici, bere la halbă, sucuri... Cât despre ciorbă? Benny a fost cel mai nefericit de recomandare... A iubit-cu ghilimele- întotdeauna morcovii, ca atare, în ciorba asta i-a avut din plin=)) Sper că ți-au priit=)) În plus, având în vedere pârtiile pe care le-am coborât în slalomuri, printre cataroaie... cred că ne-au priit la toți morcovii din ciorba recomandată=))=))=))
Daarrr... să luăm partea bună a lucrurilor... Pe lângă stima și respectul lui Alex pentru mine, din cauza faptului că l-am dus pe un astfel de drum, am mai primit și o declarație de dragoste din partea lui Benny: un prim te iubesc spus printre dinți și într-atât de suav, încât să se poată abține și să nu-i scape vreun urlet pentru ideea mea genială de a-i duce pe Postăvaru:D:D:D:D:D:D:D:D:D
















































Cert e că am ajuns la baza muntelui, amărâți ca vai de noi, morți de sete și arși de soare, de pe un traseu care, de regulă, se parcurge cam într-o oră și jumătate... Mdaaa... numai că ora aceea și jumătate la noi a devenit FIX 45 de minute=)) Din cauză că nu mai înduram canicula și pentru simplul fapt că ne omorau cataroaiele și pârtiile, am luat-o direct prin hău și am mers pe unde am văzut cu ochii... La finalul traseului, am băut vreo două sticle de apă de doi litri, doar-doar să ne punem în mișcare...
Lăsându-l pe Alex acasă, pentru a face un duș și pentru a-și reveni după un astfel de traseu, cele trei muște care eram, am plecat pe mai departe, la cumpărături pentru zilele ce urmau să ne aștepte. Partea de cumpărături s-a dovedit una...amețitoare, pe motiv că eram rupți de oboseală... Fiecare dormise foarte puțin: Benny era după serviciu și, ca atare, înregistrase vreo 36 de ore de nesomn, Ioana nu dormise nici ea prea mult iar eu? Se știe... Nu dorm niciodată înainte de plecarea la munte din simplul motiv că NU POT. Ca atare, am făcut niște cumpărături negândite, cum ar fi cutiile de pateu fără cheiță:D:D:D Dar, deși aveam un cuțit mai puțin ascuțit, au mers desfăcute cu chiu cu vai. În tot acest timp, Benny se prinsese de tricoul meu, întocmai copiilor, și smiorcăia că vrea BOBOooo... Vă puteți da seama cam cum se uita lumea la noi=))=))=))=)) Cert e că acele BOBoooo constau defapt în niște măsline Mamouth... Apoi și-a pus un pachet de biscuiți în căruțul de cumpărături, lucru care pe mine și pe Ioana ne-a făcut să afirmăm: cine naiba mănâncă biscuiți iar, la final, când eram la casă, ne-am amintit că mai trebuia să mai și bem, așa că eu cu Benny ne-am dus să luăm un suc dar, NU înainte să ne învârtim ca doi copii mici prin jurul rafturilor cu de toate și să dăm nas în nas unul de celălalt, fără să fi apucat să luăm ceva. Și, ca totul să fie perfect, băutura cu pricina-respectiv Limonada luată- conținea miere iar, cum eu sunt alergică la miere, a trebuit să mai luăm și altceva, pentru a nu intra Hamsterul în șoc anafilactic:D:D:D Apăi ce puteam să fac și io, ca o rozătoare ce sunt, dacă nu o alergie la miere:D În tot acest răstimp, suna Copilul cu care trebuia să ne vedem la un grătar și care schimba locația de la Pantex în Noua și invers... Cert e că am ajuns în cele din urmă într-o pădurice faină, unde, alături de Alex, sora Cristinei, iubitul sorei Cristinei și Copilu, ne-am apucat de o grătăreală pe cinste și am stat de vorbă până seara târziu. Cum grătarul a fost unul făcut în pripă și pe apucate, a avut și pățanii hazlii: Copilu uitase sarea dar, s-a rezolvat... noroc cu sora Cristinei... Toporișcă s-a găsit pe ultima sută de metri iar apă de stins grătarul am cerșit și noi, la o tanti care tocmai își uda în voie, grădina de trandafiri din curte...
Dar, și mai haios a fost faptul că ne-am strâns șapte inși care habar nu aveam să facem grătar... Ca atare, chin și jale la tăiat de lemne... Copilu agățase slana cu țepușa într-un cui bătut prin pom... Colac peste pupăză, au ieșit niște mici grozavi:X:X:X Cert e că toate au fost bune și frumoase dar, mai cu seamă, cea mai mare bucurie a fost aceea a revederii celor dragi:)









În toiul nopții, ne-am retras spre cazare, către Dâmbul Morii, unde eram așteptați de doamna de la Pensiunea Șapte Scări. Am luat chiar vechea noastră cameră, de trei paturi și ne-am așezat la somn. No, faza cea mai tare au fost așternuturile... În timp ce eu și Ioana aveam așternuturile de un verde pal... cele ale lui Benny erau roz bon-bon=))=))=)) Apăi, deh... dacă a fost singurul băiat printre două femei... trebuia și el răsfățat cu un așternut PINK, nu?=))=))=))

A CINCIA ZI: 23 iunie (MASIVUL PIATRA MARE: DÂMBU MORII-TAMINA-CANTON-STÂNĂ)
Ne-am trezit de dimineață, puși pe fapte mari... Ruta stabilită era: Tamina-Canton-Stână-Vârful Piatra Mare-Cabana Piatra Mare-Peștera de Gheață-Cabana Bunloc, traseu pe care eu îl mai făcusem anul trecut (cel mai recent) și pe care îl parcursesem în 10 ore cap-coadă. Ce-i drept, atunci nu aveam greutăți în spate iar vremea era excelentă pentru drumeții montane. Acum, însă, căram în cârcă ditamai rucsacii. Când am plecat de la Cabană, vremea se anunța chiar grozavă: soarele ne însoțea pașii pe șoseaua ce pleca de la Dâmbu Morii și care ducea către începutul de traseu al Taminei. Partea foarte enervantă, e faptul că traseul spre Tamina se află FIX la jumătatea drumului dintre Predeal și Dâmbu Morii... Ca atare, de oriunde ai lua-o, tot mergi pe șosea până îți sună apa-n cap. Evident, pentru această porțiune de drum, Benny a avut toată stima și respectul cuvenit, față de mine, mai cu seamă că-i spuneam la fiecare cotitură de drum, că mai e puțin, că am ajuns...sau că traseul începe după următoarea curbă ori serpentină... și l-am ținut așa vreo 6 kilometri:D:D:D:D:D:D
Pe un astfel de traseu făcut pe șosea, automat a trebuit să facem și un popas mai îndelung, în care Ioanei i se făcuse foame, mie îmi era sete iar Benny? S-a apucat să pozeze un motociclist care trecea pe șosea și care, observându-l pe Benny că-l pozează, s-a întors la noi pentru a-i cere să-i trimită și lui pozele:))=)) Și, dacă tot ziceam eu și Ioana: cine naiba mănâncă biscuiți, apăi exact pe acest popas ne-am primit și răspunsul: IOANA=))=))=))









Mărind mai apoi ritmul, am reușit să ajungem și la podul care ducea spre traseul nostru. Inclusiv acolo am mai făcut o pauză de apă și biscuiți, rămânând stabilit să mâncăm imediat ce ajungeam la Canton.
Drumul cel mai obositor din Piatra Mare este FIX cel făcut de noi. Nu numai că îmbrățișezi tot masivul dar, și urcă în neștire, până îți dai duhul. De la începutul de drum și până la Tamina, urci în continuu, pe potecile înconjurate de copaci și, după vreo oră, ajungi la destinație. Aici, am decis să lăsăm rucsacii într-un colț, fiindcă știam că nu este o zonă tocmai vizitată. Ei, bine?! Surprizeeee.... La nici 5 minute ne-am trezit cu o ditamai gloata de oameni după noi, elevi cu profesori și alți trecători, puși cu toții să vadă Cascada Tamina. PENTRU PRIMA DATĂ în viața mea, am putut vedea atâția oameni pe drumul ăsta... Nu e rău, din contră! În sfârșit s-a mediatizat și partea aceasta de traseu, din Piatra Mare... ÎNSĂ, grija noastră erau rucsacii lăsați pe undeva, la începutul de canion:D:D:D Dar, toate au fost în regulă, erau întregi și FIX în locurile în care îi și lăsasem.






















 După Canionul Tamina, la nici jumătate de oră, iese în cale Cantonul. La Canton se află o Cabană frumușică, unde acum lumea vine cu mașina și se dă cu ATV-urile... Era mai fain locul pustiit și nepopulat, fie vorba-ntre noi... Dar, deh... De data aceasta, însă, am avut parte de foarte multă lume pe tot drumul acesta, spre șocul și surprinderea mea.
Aici am și făcut un popas în care ne-am pus pe mâncat fiindcă stomacurile începuseră să ne cânte serenade și, din cauză că vremea începuse să se enerveze pe noi și să se înnoreze, automat, ne-am și schimbat, luându-ne ceva haine mai groase. E, aici Hamsterul a ronțăit o bună parte din Bobooo-urile vrute de Benny deși, inițial, mă strâmbasem că vrea să cumpere măsline:D:D:D:D Ca atare, el a luat biscuiți și Ioana i-a ronțăit... Tot el a vrut măsline și i le-a ciordit Hamsterul:P:D:D:D  Data viitoare, luăm mai multe:D:D:D:D:D:D:D:D












De la Canton, drumul devine și mai greu de urcat iar noi, fiind cu bagaje, automat am depășit limita timpului impus pentru această zonă. Dar, de când mă știu, niciodată nu m-au interesat timpii făcuți pe munte. La mine orele s-au calculat întotdeauna în: cât să nu mă prindă noaptea. Și, chiar dacă m-ar prinde... mereu găsesc la îndemână o soluție ideală, pe care, dealtfel, o iau în calcul ÎNAINTE să plec de acasă. Ca atare, viața pe munte e frumoasă și merită savurată fără teama că te prinde noaptea sau că nu respecți timpii de pe tabele. Dacă pleci pregătit de acasă, cu idei “just in case” prin desagă, întotdeauna va fi totul bine. Un exemplu în acest sens e chiar traseul ăsta. Știam că drumeția pe partea aceasta NU va fi una ușoară și, totodată, știam că la Cabana Piatra Mare, în weekend, NU ai loc nici măcar la sala de mese. Ca atare, am luat în calcul stâna de pe Piatra Mare, ca loc de refugiu, în caz că ne prindea noaptea:D:D:D:D (Asta a fost și o mărturisire, pe care prietenii mei de drum nu o știau:)) )
Daaarrr, cel mai fun fenomen din zona Canton-Stână, a fost o reacție de a mea pe care Benny a ținut-o minte tot sejurul=))=))=)) Fiind extrem de frântă de greutatea bagajului dar și din cauza drumului anevoios, încercam să refac în memorie fiecare potecă pentru a uni puzzle-ul și pentru a-mi da seama cam cât mai avem de urcat așaaa.... cu nemiluita... Până într-un anumit punct, ca pentru încurajare, am tot zis: Hai, că mai e puțin... Ajunși, însă, într-o porțiune de poteci pline de pietriș, care o luau, în urcuș, la stânga, reacția mea a fost una care cred că mi-a făcut prietenii s-o dea din râs în plâns și invers=))=))=)) M-am oprit, m-am uitat la potecă și mi-a ieșit un maareeeee porumbel columbofil, zicând: SHIET, PORȚIUNEA ASTA AM UITAT-O... Vă dați seama cam ce reacție au avut Ioana și Benny:D:D:D:D:D
I-am încurajat de i-am terminat=))=))=))=))=))=))














Cert e că, ajunși în dreptul stânei, ne-a prins o ploaie de să ne facă ciuciulete. Mai mult, de la greutatea bagajelor, coloana mea începea să-și spună cuvântul iar la urcușuri o cam forțasem peste limita normalului. Totodată, uitându-mă la ceas, am realizat că ne era practic, imposibil să mai ajungem la Cabana Bunloc teferi și nevătămați din cauză că-n zonă sunt foarte mulți urși iar pe noi ne-ar fi apucat noaptea... Cândva, dădusem nas în nas cu Moș Martin tocmai pe acest traseu, așa că preferam să NU repet o astfel de experiență. Știu că unora o să vă sune ciudat iar altora care au avut parte de astfel de experiențe alături mine o să li se pară ceva normal DAR, NU îmi e teamă de urși CI, de reacțiile celor cu care sunt... ÎN FAȚA urșilor... De aceea, ȚIN morțiș să vă repet un lucru: ursul FUGE de om la primul zgomot... ursoaica atacă doar dacă îi atingi puii... NU fugiți NICIODATĂ de urs fiindcă NU aveți nicio șansă și mai rău faceți... Obișnuiți-vă cu ideea că ACELA E HABITATUL LUI și NU al vostru, ca atare, va trebui să învățați să-l respectați!... NICIUN ANIMAL NU ATACĂ FĂRĂ MOTIV!!! ȚINEȚI MINTE ASTA ȘI FIȚI ATENȚI LA GESTURILE PE CARE LE FACEȚI ATUNCI CÂND VĂ ÎNTÂLNIȚI CU UN ANIMAL SĂLBATIC (Mai multe găsiți la rubrica Util).
Revenind, însă, la povestea noastră și având în vedere factorii care ne-ar fi împiedicat să continuăm traseul, am ales să-mi duc prietenii la stână. Aparent, pare o nebunie curată... iar pițipoancele, probabil, s-ar oripila dacă ar fi puse într-o astfel de situație. EU, însă, vă spun că cea mai IDEALĂ cazare e la stână și cei mai DE OMENIE sunt ciobanii. Dacă vreți un loc în care să fiți răsfățați și dacă vreți să vă mai întâlniți cu ideea de UMAN sau cu ceea ce înseamnă BUNĂTATE fără pic de interes, atunci stați de vorbă cu ciobanii, înnoptați la o stână și atunci veți vedea că pe lumea asta ÎNCĂ mai există OAMENI în adevăratul sens al cuvântului! Și mulți dintre noi am avea ce învăța din punctul ăsta de vedere.
Nimerisem la stână tocmai când ciobanii mulgeau oile... Așa că ne-au făcut un foc, sub proțap, ne-au lăsat lângă hârdaiele cu lapte din care ne-au spus să ne servim fără pic de jenă și ne-au mai zis să ne simțim ca la noi acasă, după care și-au văzut liniștiți de treabă, în timp ce noi eram peste măsură de încântați de laptele proaspăt muls și de căldura ce o degaja focul. Unde mai punem și faptul că ne-au pus și muzică pe un radio cu baterie, motiv pentru care am încins și un dans, în timp ce afară ploaia răpăia, vântul bătea... dar, nouă ne era bine. După ce au terminat trebușoarele, ne-au invitat la o porție zdravănă de urdă dulce cu mămăligă. V-o jur pe ce am mai sfânt că era mai gustoasă decât untul. Apoi, ne-au arătat cum se face brânza: o parte din lapte se fierbea, apoi se amesteca cu cel nefiert, se puneau două linguri de cheag și se lăsa la prins. După, îl luau și-l  frământau zdravăn până ieșea zerul din el, puneau conținutul în săculeți și-l lăsau la așezat. Cât despre brânza de burduf? Se lăsa în hârdău timp de opt zile, apoi se macera printr-o mașină și se punea în saci. Unde mai punem și cafeaua ciobănească, o combinație de urdă dulce cu zer și care se mănâncă cu zahăr. Iar cu bultzul ciobănesc e altă poveste. Se face mămăliga, se pune în interior brânza de burduf, apoi se pun rotocoalele în ceaun și, pe jar cu el. Este și o tradiție în sensul acesta. Singura dată când bultzul este preparat direct pe jar și NU în ceaun, este doar de Sân Metru. În rest, el se face la ceaun, pe motiv să nu se îmbolnăvească oile. Nu știu cum vi se par toate aceste lucruri, dar, personal, le consider tradiții autentice care ÎNCĂ se mai păstrează și pe care ar fi păcat de Dumnezeu să le uităm. În timp ce ne-am umflat stomacurile cu toate bunătățile de care v-am vorbit mai sus, am stat și de vorbă cu ciobanii, întrebându-i de una-alta. Cel mai interesant era modul în care ajungeau la stână. Ne povesteau că urcau partea de Canton, cu caii, ceea ce mi-a și dat răspunsul atâtor cai aflați la stână. Pe lângă oi, mai aveau și vaci și inclusiv porci pitici și foarte haioși, colorați de la roz bon-bon, la portocaliu sau gri. Spre seară, ne-au dat niște șube din blană de oaie și am dormit în ele regește, mai ceva decât nou-născuții. Nu știu cât cântărește o șubă din aceea dar, vă pot spune că pe mine una era să mă dărâme cu totul doar când mi-au pus-o pe umeri=))=))=)) Dar, m-au luat cu totul, m-au pus pe laviță, mi-au făcut și căpătâiul... și INCLUSIV m-au descălțat de bocanci=))=))=)) Apăi, unde ați mai văzut voi așa ceva, a?! Cert e că ne-au îngrășat și ne-au răsfățat pe cât se poate:X
Unde mai punem că ne-am încărcat aparatele la generator:))=))=))=))










































A ȘASEA ZI: 24 iunie (STÂNĂ- VÂRFUL PIATRA MARE- CABANA PIATRA MARE-PEȘTERA DE GHEAȚĂ- BUNLOC- DÂMBU MORII- ZONA RUCĂR BRAN, CU OPRIRE LA ȘIRNEA ÎN VALEA CU STRUȚI)
De dimineață nu ne-au lăsat să plecăm cu burta goală. Am băut câte o cană zdravănă de lapte, am mâncat bultz, am băut cafea și când am vrut să-i recompensăm pentru bunătatea lor, nici NU au vrut să audă!!! Ne-am luat la revedere, cu gândul că vom mai reveni să-i vizităm și acum păstrăm în suflet momentul UNIC pe care ni l-au lăsat cei pe care îi putem numi cu adevărat OAMENI. Poate că unii dintre noi suntem învățați cu luxul... dar, vă spun atât: NU veți întâlni niciodată bunătatea într-un hotel de 5 stele...Întotdeauna ea se va regăsi în simplitate. De-a lungul timpului, am avut multe de învățat TOCMAI de la astfel de oameni. Caracterul, respectul, glumele făcute cu bun simț, ajutorul necondiționat și fără pic de interes ascuns... ASTEA SUNT CU ADEVĂRAT CELE MAI MARI BOGĂȚII ALE UNUI OM!
Și știu că și pentru prietenii mei a fost un moment pe care nu îl vor uita prea ușor. Cândva, le povesteam eu cât de frumos e să înnoptezi la o stână. Din experiența aceasta, marea mea bucurie a fost că au putut vedea cu ochișorii lor câtă dreptate am avutJ
Traseul nostru a continuat la fel cum ni-l propusesem. Ca atare, am luat-o a doua zi, pe mai departe, ajungând la Vârful Piatra Mare, apoi la Cabana Piatra Mare și de acolo la Bunloc.



















De la Vârf până la Cabană, am dat nas în nas cu aceleași stânci care mi-au plăcut întotdeauna, în acea zonă iar la Cabană ne-am distrat căutând izvorul pentru a ne alimenta cu apă pentru drum.


























De la Cabana Piatra Mare a început distracția... Vă mai povesteam eu, prin 2011 de drumul acesta spre Peștera de Gheață, care e teribil... Ei, bine, l-am luat și acum la picior, în ideea de a îmbrățișa încă o dată Piatra Mare, cap-coadă=)) Am trecut peste aceleași rădăcini și peste aceiași copaci căzuți și nedați la o parte din drum... Ce pot spune? Pe tot traseul acesta Benny mi-a făcut la declarații de dragoste de nu am primit așa ceva toată viața mea...NICI MĂCAR ADUNATE LA UN LOC=))=))=))
În schimb, am dat în calea noastră de bureți... I-am admirat și le-am făcut și noi poze, mergând mai departe. Pe drum, Benny bodogănea zicând: Frateee, pe trasee de astea lungi mă duci?! Parcă aș face Mălăieștiul=)) Apăi, Benny, tată... nici nu erai prea departe de adevăr... Cu o excepție: Mălăieștiul e parfum de tei pe lângă drăcia asta de drum...mânca-l-ar câinii=))=))=))
Eeeee... de aici am schimbat traseul... Cum Munții Baiului erau într-o mare beznă de nori grei și cum vremea se anunța a fi una chiar nasoală... am preferat să renunțăm la ei și, ca atare, nu am mai urmat traseul Rențea-Retevoi, coborând la Bunloc și de acolo înapoi, la Dâmbu Morii.































La Bunloc am fost întâmpinați de o bătrână simpatică:D:D:D:D:D și de un dulău care servea apa cu porția dintr-o ciosvârtă făcută dintr-o sticlă de juma de litru. Acolo am pus masa, am servit niscaiva dulciuri, că de la atâta drum ne scăzuse glicemia și ne-am schimbat în haine mai lejere. 





După o pauză și o odihnă binemeritată, am coborât agale înspre Dâmbu Morii iar pe traseu am putut vedea două veverițe amețite pe care Benny al nostru s-a gândit să le sperie de să le sară inima din piept, bietele de ele=))=))=))
Scoțând Baiului din plan, automat ne mai rămânea o zi la dispoziție pentru a face și altceva... Ca atare, stând la un popas chiar la Pensiunea din Dâmbu Morii, de la care plecasem, ne-am decis să vedem și altfel de lighioane... Văzusem oi, vaci, cai, porci, măgari... DAAARRRR, NU văzusem pinguini, delfini, hipopotami... Așa că m-am hotărât să-i duc pe bunii mei prieteni să vadă și...... STRUȚI=))=))=))=))
Și uite așa am înlocuit Munții Baiului cu Rucărul, ajungând la Pensiunea Valea cu Struți, în Șirnea.
După atâtea zile prin sălbăticii, ne doream să facem o baie confortabilă și simțeam nevoia de odihnă...
Aici, Benny s-a răsfățat cu o ciorbiță și un șnițel grozav iar noi, ca fetele, ne-am permis să ronțăim o porție grozavă de desert, din mere în aluat, cu scorțișoară și înghețată. Evident, Benny și-a cerut scuze pentru faptul că mirosim a oaie și le-a spus că motivul a fost înnoptarea noastră la o stână=))=))=)) Dar, tind să cred că i-a priit, având în vedere faptul că PÂNĂ și la Valea cu Struți le comandase brânză rasă pe deasupra cartofilor=))=))=)) Tot în acea noapte, Ioana a avut întâietate la baie... nu de alta dar, atât eu cât și Benny am căzut morți iar până dimineața NU am mai știut pe ce lume suntem=))=))=))






























A ȘAPTEA ZI: 25 iunie (RUCĂRUL: VALEA CU STRUȚI- PEȘTERA DÂMBOVICIOARA DIN JUDEȚUL ARGEȘ- CHEILE DÂMBOVICIOAREI- CASTELUL BRAN- CASTELUL RÂȘNOV- CHEILE RÂȘNOAVEI- CASTELUL PELEȘ DIN SINAIA)
Eeeee.... de dimineață, însă... am ascultat primele serenade de sforăit, din partea Ioanei, venite din semnele de oboseală cruntă, adunată până în acel moment=))=))=))
În tot acest răstimp, Hamsterul s-a răsfățat cu o baie zdravănă care m-a pus în mișcare. Apoi, am plecat cu toții la micul dejun unde aveam de halit OUĂ... nu omletă mixtă- c-o haliseră elevii aflați în vacanță... CI... OUĂ....
Apoi, am ieșit la o plimbărică prin curtea pensiunii care, pe lângă struții tâmpiței pe care îi deține, mai are și un lac plin cu pești unde Benny a prins un ditamai peștele de l-a pus în acvariul pensiunii dar și un soi de foișoare făcute din butoaie și care au în interior măsuțe și bănci... Unde mai punem și piticii de grădină care nu lipseau sau o frumoasă gospodărie de rațe, gâște, găinușe, cocoși etc, etc, etc...
După o ședință foto, ne-am împachetat bagajele și am plecat înspre un deal pe care am ținut eu morțiș să-i urc=)) Motivul e unul: De acolo se văd superb Munții Piatra Craiului și Bucegii. Practic, de la Șirnea, pleacă drumeții, atât pe Bucegi, cât și pe Crai. Mai mult, chiar de pe acel deal pleacă un traseu care duce direct către Cabana Curmătura, din Piatra Craiului. Dar, nu vi-l recomand să-l faceți cu amatori după voi. Nu este tocmai un traseu lejer. Se fac în jur de 9-10 ore pe un astfel de drum iar unele porțiuni nu sunt marcate. Partea nasoală a fost că nu s-au putut vedea foarte clar masivii dar, se puteau, însă, întrezări, printre pâclele de nori, ceață și aburi care se lăsaseră împrejurul lor.





























După acea scurtă plimbărică, menită să ne mai dezmorțească oasele, am pornit-o către Peștera Dâmbovicioara, pe care am decis s-o vizităm în drumurile noastre, pe Rucăr-Bran. După o întreagă istorioară făcută de ghidul copil (care pe mine, personal, mă impresionează mai mult decât peștera în sine) și care ne spunea de grota formată în pereții stâncoși ai peșterii sau de forme de elefanți, șerpi... ori de nu știu ce locaș de rugăciune al unui călugăr... pffffff.... am ajuns să vedem și Cheile Dâmbovicioarei, aflate pe partea sudică a Masivului Piatra Craiului... Cert e, fraților, că din Valea Prahovei, am ajuns în Județul Argeș=))=))=)) Și asta după ce luasem și Județul Brașov la picior=))











































După ce ne-am lămurit noi cam cum e cu Dâmbovicioara, am pornit-o spre Castelul Bran, pe care l-am luat la vizitat pe toate părticelele lui, inclusiv curtea sau un izvor pe care îl căutam eu și pe care îl știam de prin perindările mele prin Bran=))
N-am să vă fac istorii despre cum a fost preluat Castelul Bran de către Regina Maria, în anul 1920... sau despre Vlad Țepeș care defapt... NU A LOCUIT NICIODATĂ ÎN ACEST CASTEL... dar, vă pot spune că este un obiectiv turistic impresionant, cu mobilier vechi și bine păstrat. Personal, vă pot spune că cel mai mult am rămas impresionată de motivele și detaliile minuțios lucrate ale mobilierului și chiar vă îndemn să fiți atenți la modul în care se lucrau cândva toate aceste piese.























































































































După vizitarea unui astfel de castel, am pornit-o către o cetate: cea a Râșnovului. Din păcate, la ora aceea era închisă. Dar, și aici există două puncte de interes... cel puțin, pentru mine, personal: peisajul Râșnovului văzut de sus, din cetate și Fântâna din curte a cărei poveste m-a lăsat gură cască, întocmai ca la dentist. La acea fântână au săpat prizonierii timp de 17 ani și are o adâncime de 98 de metri. Scopul fântânii era acela al aprovizionării cu apă chiar din interiorul cetății, tocmai pentru ca toată regiunea să nu mai fie vulnerabilă în fața vrăjmașilor. Asta, evident, pe scurt. Vizitați-o și credeți-mă... doar pentru această minunăție de fântână și tot merită s-o vedeți.

De la Râșnov, am plecat înspre Cheile Râșnoavei unde le-am povestit prietenilor mei de activitățile regiunii: de la cursurile de bungee jumping și până la cele de alpinism... Chiar am întâlnit prin zonă oameni pasionați de astfel de sporturi și care tocmai le practicau, în toiul serii. Mai mult, le-am arătat inclusiv partea de Spinare a Calului, cel mai dificil traseu din Postăvaru și pe care am avut prilejul să-l fac DAR, nu vi-l recomand:D:D:D
























De la Cheile Râșnoavei am plecat la Sinaia, unde am dat o fugă pe lângă Peleș... Evident și acesta era închis.Castelul Peleș reprezenta reședința de vară a regilor din România și a fost ridicat la doleanța lui Carol I, fiind inaugurat în anul 1883. Un lucru e sigur: merită să dați o fugă până într-acolo, ferindu-vă de urși=))=))=))





Cum ceasul ne indica: atenție, e searăăă! ...am tras și noi pe dreapta la o pensiune din zonă. Ne-am făcut cazarea, apoi am plecat să luăm de-ale gurii pentru Bucegiul ce ne aștepta a doua zi, după care ne-am întors și ne-am urcat bagajele în cameră. Și, până a doua zi ni s-a rupt filmul... Mai ales mie:D:D:D

A OPTA ZI: 26 iunie (SINAIA- MOROENI-SINAIA- COTA 1400- COTA 2000-CANTONUL PIATRA ARSĂ-CASCADA CARAIMAN-CABANA CARAIMAN-CABANA BABELE)
Eeee... în cea de-a opta zi, Hamsterul a devenit unul somnambul=))=))=)) M-am ridicat din pat în toiul dimineții pentru a închide alarma telefonului, apoi... se pare... că am fost întrebată de Benny dacă mai dormim iar eu i-aș fi zis: Cinci minute=))=))=)) Țin să vă precizez că NU ÎMI ADUC AMINTE NIMIC și că pățania aceasta mi-a fost confirmată de bunii mei prieteni: Ioana și Benny=))=))=))=))=))
Cert e că acele cinci minute s-au făcut ore, iar ora matinală a fost....ZECEeee... Și poate s-ar fi făcut și mai târziu dacă nu m-ar fi trezit Ioana. Mai mult, în acea dimineață, am luat locul la sforăit=))=))=))
Când, ne-am trezit, NU mică ne-a fost mirarea de a vedea o ploaie măruntă și deasă, pe geamul pensiunii de unde eram. Am stat căzuți pe gânduri cam până pe la vreo 11, după care ne-am făcut curaj de a o lua din loc... Inițial, am zis să luăm mașina și s-o luăm pe Piatra Arsă... Ajunși la drumul asfaltat, surprizăăă: Drumul era închis și ne recomanda cu dragă inimă s-o pornim pe Moroeni. Așa că am luat-o pe Moroeni... Când am văzut craterele și slalomurile pe care ar fi trebuit să le facem, am preferat finalmente să facem cale întoarsă. Pe drum, însă, am luat și un copil împreună cu mama lui, pentru a-l duce spre spital, fiind bolnăvior. De acolo, am ajuns DIN NOU în Sinaia, unde, căutând un loc de parcare și negăsind vreunul, am ajuns cu mașina până la Cota 1400, de unde am luat telecabina până la 2000.
















De la Cota 2000 am urcat, ca apoi să coborâm dealul care ne ducea spre Piatra Arsă. Ajunși în zonă, am luat-o spre Cantonul Jepii Mari, unde am admirat priveliștile care ne ieșeau în cale. Ploaia se oprise, norii se ridicaseră iar de acum puteam admira un peisaj de vis:X:X:X:X
Tot aici, ne-am și oprit să mâncăm ceva... Și, cum totul NU putea fi fără peripeții, iacă-tă că descoperisem o minune: uitasem cuțitul în mașină... Noroc că de data aceasta luasem pateuri cu cheiță, ca atare, problema devenea o alta: cu ce lingură întindem pateul sau cu ce tăiem salamul?=))=))=))
Și, ca să fie perfect, Benny scăpase sticla de apă...așa că... eram pe uscat până prin preajma Cascadei Caraiman=)) Dar, întotdeauna TOATE au o rezolvare... Ca atare, am întins pateul pe pâine cu capacul de la cutie și TOT cu el am reușit să tăiem și salamul...
















 Apoi, ajunși la Cascada Caraiman, am băut apă cu pumnul, din lipsă de sticlă=)) Ca atare, n-am murit nici de sete prea tare și nici de foame=))=))=)) Cam așa se supraviețuiește pe munte, la urma urmei și ăsta DA farmec=))=))=))Pe drumul de la Cantonul Jepi, le povesteam eu de o peripeție de a mea din trecut, când vroiam să scurtez drumul până la Cruce și am nimerit într-un mare hău... Ei, pentru faptul că le-am spus această istorioară, am decis să și facem un ocol și să admirăm priveliștea lăsată de acel loc prăpăstios dar, superb. Exact acolo, am putut descoperi vreo patru capre negre și, spre șocul și surprinderea noastră, ȘI doi lupi hămesiți, apăruți de niciunde. După o sumedenie de poze superbe, am luat-o înspre Cabana și Cascada Caraiman, unde ne-am pus pe băut apă și, mai apoi, ne-am continuat drumul, admirând căderile de ape, ultimele pâcle de zăpadă și, ajungând, finalmente la Babele, unde ne-am și încheiat traseul pentru ziua de 26 iunie.








































La Cabană, am băut câte o ciocolată caldă și sucuri, pentru a ne întrema zdravăn, ne-am uitat împreună cu cabanierii la un film cu pițipoance care încercau să ne prezinte figurine de karate, după care am tuns-o în cameră, unde am mâncat cu ochii aproape închiși de somn și apoi ne-am pus pe sforăială tustrei, înfofoliți cu pături până în gât. Și, dacă vă imaginați c-am făcut vreo poză cu Babele sau cu Sfinxul... vă înșelați amarnic... Ne luase cu frisoane din cauza frigului de afară, încât am preferat să lăsăm pozele cu maimuța pentru a doua zi.



A NOUA ZI: 27 iunie (BABELE- CRUCEA CARAIMAN-BABELE- OMU)
Ne-am trezit când a dat Domnul cu săracul=)) Sau, mai bine spus, M-AU trezit Benny și Ioana... Benny îmi gâdila urechile...Ioana mă striga... Hamsterul se întorcea de pe o parte pe alta=))=))=))
Inițial, plănuisem s-o luăm cu bagajele în spate, până la Cruce și de acolo să suim pe Spinarea Coștilei, pentru a ajunge la Vârful Omu... Am avut, însă, un feeling... Acel feeling binecunoscut pentru cei care au mai mers cu mine pe munte și care-mi spune întotdeauna și pe bună dreptate că NU e ok cum am gândit-o. Ca atare, am renunțat la ideea de a căra bagajele după noi până la Cruce și le-am lăsat la Babele, urmând să ne întoarcem și să ni le luăm DUPĂ ce vedeam Monumentul minune. Aparent, vremea părea foarte bună și frumoasă... În dreptul Crucii, însă... surprizăăă: se lăsaseră toți norii deasupra capetelor noastre luminate... Ioana și Benny au coborât la Cruce... Eu, însă, nop... Am zis pas din mai multe motive: 1. Ce să văd?; 2. Mai văzusem crucea aceea de mult prea multe ori; 3. Urăsc norii care înconjoară zonele abrupte fiindcă în mintea mea apare un singur gând: stânci umede... Dar, deh... fiecare cu sechelele lui:)):)):)) Dar, cum tot răul se dovedește a fi spre bine, iacă-tă că în calea mea au apărut florile acelea rare, numite Flori de Colț. Țin să vă spun că este pentru prima dată când văd eu, în zona Crucii, Flori de Colț. De cele mai multe ori, am dat de ele prin Piatra Craiului dar, pe Bucegi sunt cu mult mai rare. Un alt fenomen foarte frumos, s-a întâmplat exact în clipa în care s-a apropiat Ioana de monument.
Norii s-au dat la o parte și a apărut soarele. Pentru ea era un moment unicat, mai ales că se afla pentru prima dată pe Bucegi și, ca atare, a fost nemaipomenit că a putut-o vedea atât de clar. Mai mult, atât pentru mine s-a întâmplat o minune... De foarte multă vreme îmi doream eu să văd Cabana Caraiman, de la Cruce și, pentru întâia dată, norii s-au îndurat și mi-au scos-o în cale, reușind să-i fac o poză pe cinste:X:X:X:X:X Ei, bine, pe drumul de întoarcere, de la Monument, la Babe, ne-a prins o ploaie de zile mari... Practic, ploaia a confirmat feelingul meu de a lăsa bagajele la Cabană... știam eu ce știam:P Ajunse în dreptul Cabanei Babele, eu și Ioana eram ciuciulete dar, nu puteam spune că ne părea rău. Iar Benny? O luase înainte, așteptându-ne la Babe cu un ceai cald, pentru a ne răsfăța după o astfel de vreme și care ne băgase frigul în oase.







































 Cam la vreo oră după, a apărut și Soarele, așa că ne-am luat calabalâcurile, mulțumind celor de la Cabană pentru ospitalitatea de care, personal, am avut întotdeauna parte acolo(cea mai bună ciorbiță de văcuță...prețuri excelente...răsfăț cât cuprinde... Nu le fac reclamă DAR, am auzit multe povești nu tocmai ok și, de aceea, prefer să infirm unele zvonuri, mai cu seamă că eu însămi NU AM ce le reproșa oamenilor acestora MAI ALES că au fost întotdeauna FOARTE primitori cu mine și cu grupurile cu care am mers la cabană).
De la Babe, am plecat spre Vârful Omu, pe bandă galbenă, care este, dealtfel, traseul cel mai ușor către Omu. Pe drum, soarele se mai lua din când în când la rafale cu ploaia dar, nu într-atât de tare încât să nu ne putem continua noi traseul. Alături de noi, mai mergeau încă trei muște... Nu știam noi cam ce e cu viața lor dar, văzându-i extrem de entuziasmați, am zis că știu ei pe unde-i drumul și că nu trebuie să luăm noi seama la ei... Pe anumite porțiuni, atât eu, cât și Benny am rămas puțini uimiți de eroziunile care avuseseră loc... Țevile deveniseră vizibile... Poteca de la Mecetul Turcesc era mult mai abruptă iar pe văi se putea vedea cum o luase pământul la vale. De la Mecet, Benny a preferat drumul de jos... Având în vedere norii care acopereau văile abrupte, eu, personal, am fost foarte reticentă de zona asta... Dar, fie... am luat-o pe acolo. Vă recomand, însă, s-o luați pe sus, de la baracă, în stânga... Este mai puțin abrupt iar peisajul se vede cu mult mai frumos... În cazul nostru, la ce nori erau, peisajul ar fi fost cam același=))
După ce treceți de Mecet, o luați drept înainte și apoi, la dreapta, pe o potecă pietruită ca vai de ea... Tot traseul nostru a fost unul PLIN de cataroaie, pietre, pietricele de eram sătui daaar, deh... decât s-o fi luat-o pe dealul din față, mai bine la dreapta, era cu mult mai lin=))=))=))
Ajunși la Cabana Omu, am mâncat zdravăn, am băut un vin fiert, timp în care soarele începuse să-și facă apariția... La Cabană ajunseseră și cele trei muște care ne urmaseră pe tot drumul... NU mic ne-a fost râsul când i-am auzit spunând de o cruce memorială, cum că ar fi Monumentul Eroilor. Gluma, însă, devenise treabă serioasă, mai cu seamă că ei confundaseră Crucea Caraiman cu traseul care ducea la Omu... Deși văzusem că aveau harta în buzunar, am preferat să nu spunem nimic.... Cu toate acestea, marea problemă era faptul că vroiau să coboare ori toate drumurile de la Omu presupuneau FOARTE MULTE ORE și, oricum ar fi luat-o, tot i-ar fi apucat noaptea... Nu asta ar fi fost problema cât faptul că NU erau echipați... lanterne sufletul... iar ei ar fi vrut s-o ia pe Valea Cerbului... DOAMNE PĂZEȘTE că le-am ieșit în cale!!! Cert e că, în încăpățânarea lor, NU au vrut să rămână peste noapte la Omu... Ca atare, le-am făcut rost de numărul de telefon de la Pensiunea Sfinx, unde erau cazați și le-am mai dat și un număr de telefon al unui prieten care face drumeții montane cu mașina, pe Platou și, mai lucrează și la Salvamont. Cu această ocazie, îi zic: Mulțumesc, prietene, că au ajuns întregi, teferi și nevătămați!
Cât despre noi? După ce ne-am încălzit la sobiță, ne-am pus la somn până a doua zi, la vreo 9.30 dimineața:D:D:D Cert e că am dormit vreo 12 ore=))=))=)) Ce-i drept, pe la ora 5 m-am trezit, în ideea că poate prind răsăritul... OHA răsărit=)) Norii înconjuraseră tot Vârful Omu, așa că, după câteva ture de Cabană pe-o parte și pe alta, m-am pus din nou la somn, alături de prietenii mei=))

















A ZECEA ZI: 28 iunie (OMU- OBÂRȘIILE IALOMIȚEI-PEȘTERA-BABELE-HOTEL PIATRA ARSĂ-COTA 1400 PE LÂNGĂ VÂRFUL CU DOR)
Pe la vreo 10 fără 20 sau fără un sfert... am ridicat și noi ancora, luându-ne la revedere de la cabanierița de la Vârful Omu pe care EU, PERSONAL, O IUBESC ȘI O ADOR nu numai pentru ospitalitatea de care dă dovadă de fiecare dată și de vreo 12 ani încoace DAR și pentru ochii ei frumoși care mă topesc de fiecare dată când o privesc șo văd că-mi zâmbește... ȘI ASTA V-O DECLARĂ O FEMEIE...=))=))=))=))
Ruta noastră de întoarcere a devenit una simplă: Am luat aproape tot Bucegiul la picior=))=))=))
Am plecat de la Omu, pe Obârșiile Ialomiței, unde, iarăși, am văzut drumul distrus zdravăn... Dar, am mers pe mai departe și am păsit atent pe cataroaiele din jur. Pe tot drumul am întâlnit oi, broaște pe care era să calc... DIN NOU, repetându-se faza de anul trecut, când TOT în zona aia era să calc peste o broască=))=))=)) Dar, cel mai interesant fenomen din zona aceasta a fost întâlnirea cu un copac destul de rarisim: ZÂMBRUL... Ce e interesant la copacii ăștia, e faptul că fac conurile mov... Nu știu cât de bine se poate vedea din poză dar, vă anunț că sunt superbe conurile lui:X:X:X:X























De la Peștera am ajuns IAR la Babe și de la Babe am luat-o spre Vârful cu Dor, ocolind, de data aceasta ruta care ducea către Cabana Caraiman, ajungând, astfel în zona Hotelului Piatra Arsă și de acolo am luat-o agale pe lângă Vârful cu Dor, pe traseul ce ne-a îndreptat pașii către Cota 1400, unde se afla și mașina. Traseul presupune FOARTE MULTE PÂRTII... ca atare, luam, chiar și pe final de drum, PÂRTIILE LA PICIOR=))
 Apăi, fraților... NU am schiat NOI IARNA... cât am reușit să schiem VARA=))
Ca atare, tot traseul nostru pe munți A ÎNCEPUT CU O PÂRTIE... ȘI S-A TERMINAT CU O ALTĂ PÂRTIE=))=))=))=))
Dar, vă pot spune cu mâna pe inimă că a fost o drumeție pe cinste, în care am văzut atât de multe, încât tind să cred că acest foileton este mic copil=))=))=))
La final, ajunși în Sinaia, ne-am fi dorit să aprindem o lumânare la Mănăstire... DAR, mai nou... acum se plătesc și taxe să te rogi... Ca atare, am făcut și noi o cruce și am mulțumit Celui de Sus în gândul nostru, pentru această drumeție fantastică:X:X:X








Om fi ratat noi Baiului DAR, trei Masivi și O Depresiune TOT am făcut! Ca atare, acele laude venite din partea trecătorilor, cu care ne-am întâlnit, NU au fost întâmplătoare:)
În concluzie, dacă știi să faci o nebunie cu cap... și dacă știi când să renunți și la ce anume...și când cauți să nu fii teribilist... ORICE EXCURSIE POATE DEVENI SUPERBĂ... și ORICE NEBUNIE AJUNGE SĂ SE DOVEDEASCĂ A FI UNA FRUMOASĂ!
Ocolul Pământului în 24 de ore


Sufletul e cel ce leagă un capăt al lumii de un altul!(Hamsterul)


-Mulțumiri lui Benny pentru hărți și pentru lămuririle nedumeririlor mele în raport cu veșnica mea problemă: orientarea în trafic și șosele-







      Anul acesta ne-am propus nu numai să ne depășim limitele, să trăim din plin, să adunăm cât mai multe amintiri și clipe frumoase CI, ne-am decis să devenim și trăsniți în NATO de-a binelea, țăcăniți de nota zece plus, plecați cu pluta pe miriște!:)) Ca atare, am început să și punem în aplicare ideile noastre mărețe legate de acest an, printr-o surpriză pe care am tot mocnit-o noi și care era menită s-o lase fără grai pe buna noastră prietenă, Ioana.


      Planul era unul simplu: ne urcăm în mașină și o tundem spre Suceava, la data de 1 iunie, ca de ziua copilului...
Pe parcurs, însă, Hamsterul a avut grijă să-l complice, ca un rozător de maculatură și hărți ce eram eu, deraiând ruta, la care s-au adăugat și alte schimbări bruște ale planului A- respectiv modificarea datei plecării- unde, inculpat a fost Benny:P Astfel, am ajuns să plecăm pe 23 mai la Suceava, în loc de 1 iunie, să vedem juma’ de țară în loc de un sfert și, ca totul să fie complet, am făcut un drum de dus care a însumat vreo 13 ore, în loc de 7… Noi să fim sănătoși...fizic!!!=))=))=))

     Pe 22 noaptea, la ora 3, stabilisem întâlnirea cu Benny... E drept, o stabilisem... de pus în practică, însă, n-a fost chip... Prinsesem deja viteză, atât eu, cât și Benny! Și, cum nu mai puteam sta locului de nerăbdare, am ajuns să modificăm până și ora  plecării... Ca atare, 3 dimineața s-a metamorfozat mai ceva ca Greuceanu, devenind ora 2.40 trecut de fix-vorba lui Caragiale=))


    Totodată, Hamsterul-adică eu-am venit cu geniala idee(dacă se poate spune genial în cazul unui hamster prăpădit) să o luăm pe DN1. Ideea mi-a venit de la Ioana care mi-a povestit de ruta aceasta, în martie, când ne-am văzut pentru a înota puțin prin zăpezile plaiurilor noastre mioritice și prahovene. Și cum pozele făcute de ea pe drumurile acelea mi-au sărit în ochi și mi-au ajuns direct la suflețel, l-am sâcâit pe Benny s-o ia pe acolo:D
      Ploua de răpăia dar, de aia nu mai puteam noi... E drept, un prieten grijuliu din fire, a tot zdrăngănit telefonul, gândindu-se la siguranța noastră pe o astfel de vreme. Eu, însă, am zis clar și scurt: am comandat SOARE...și, la nici 3 ore, a fost SOARE=))=))=)) (de aia v-a plouat pe toți, în caz că nu știați! Cauza am fost eu care am legat soarele de mașina lui Benny pentru a i-l duce Ioanei în Suceava=)) )
      Tot drumul am ținut-o mai mult în staționări decât pe șosea... Cum altfel să fi făcut având în vedere peisajele „mirobolande” (ca să-l citez pe Benny), ce ne luau ochii mai ceva decât un semafor? =))

     Prima noastră oprire a fost la Sinaia, unde zăcea staționată prin parcări, o colecție de mașini vechi și inscripționate cu numere, de parcă atunci ar fi fost gata de curse. Dintre toate, cea mai dotată era una albă… Foarteee…dotată chiar=)) (vezi poze=)) ) Apoi, ne-am continuat dunga, având în dreapta noastră Munții Baiului și în stânga Bucegii, de pe care se ridicau pâclele de ceață, anunțând venirea zorilor… Îi spuneam lui Benny că aștept să văd răsăritul…Replica lui a fost ceva de genul: care răsărit?! Tu nu vezi ce nori sunt?... Surpriza? Am văzut RĂSĂRITUL=)) Deh, Benny, tată=)) aveai legat soarele ăla de mașină și nici nu știai=))=))=)) Cert e că lăsând masivii în urma noastră, Benny a avut grijă să-i avertizeze că urmează să revenim la ei, în iunie:X:X:X Sper că au înțeles mesajul și să se scuture de zăpadă până la sosirea noastră:P


















      Ocolind Brașovul și luând-o pe la triaj, am ajuns bine merci în județul Covasna, însoțiți fiind de o muzică ce-ți aducea aminte de vremurile apuse ale unei epoci de glorie, pe când nu uitam nicicum să iubim trandafirii sau să rugăm gărgărița să zboare prin poienițe, așa cum gângurea Marina Voica și alții câțiva, prin cântecele lor și pe care Benny a avut grijă să le ia după el, pentru a-mi încânta mie auzul cu astfel de…nostalgii ale părinților noștri=)) Nu știu cât iubesc eu trandafirii dar, cu siguranță, versurile alea mi-au adus aminte de bomboanele Olympus și de înghețata Polar sau de pufarinele pe care mama le lua pe sub mână pentru a le arunca fie-sa la pisici, să le mănânce ele:D:D:D:D:D
Și, de aici, a început distracția… Furați de peisajul încântător, creat de cântecele acelea, am ratat traseul… Și ne-am gândit să întrebăm pe careva pe unde suntem și pe unde s-o luăm… Ca atare, Benny a cerut detalii primului ieșit în cale: o vacă ce păștea în legea ei, pe marginea drumului… No, bine… apăi unde a întors domnia ei capul, într-acolo am luat-o și noi… După jumătate de oră, timp în care Miercurea Ciuc începea să dispară din raza noastră de acțiune, am cam început să realizăm și noi că mai avem puțin și ne îndreptăm spre Satu Mare…pardon, Austria=)) Cu harta în brațe, ne-am uitat și-n stânga, și-n dreapta, să vedem cam prin ce localitate bâjbâim și am descoperit că eram în Lunga…  Așa că ne-am întors în Târgu Secuiesc pentru a-i mulțumi vacii de îndrumare(Deh…la urma urmei… Fulga e doar o vacă) și am întrebat, mai apoi, o femeie pe unde s-o luăm și căreia îi suntem recunoscători pentru varianta recomandată fiindcă ne-a scos în cale peisaje care ne-au tăiat piuitul… Nouă cel puțin… Că în rest, cântau cucii din toate direcțiile… Scoteau triluri prin poienițe, întocmai celor din creierii mei…Imitau perfect stolurile de cuci din capul meu=))



















      De la Târgul Secuiesc, am luat-o agale, spre Județul Harghita, unde am oprit să facem poze cu panoul vedetă pe care scria denumirea regiunii.
Frumos județ… cred c-am avut parte de vreo trei opriri, pe puțin… Cert e că n-am ratat nimic…la 50 de kilometri pe oră era imposibil să ratăm ceva din peisaj. Acolo am stat să și ronțăim ceva, dealtfel… Și tot acolo mi-am auzit și prietenii CUCI cântând, la care se adaugă un job pe care l-am primit de la lucrătorii de drumuri și poduri, care văruiau copacii fără drag și fără spor… Apăi bine, oameni buni… mă vedeți pe mine vopsind copaci?! Eu nu știu decât de cariocă…ați da faliment până aș vărui eu pomii iar pe ei, bieții copaci, i-ar mânca toate cariile=))

































      După toate astea, am decis să dăm o fugă și pe la Lacul Roșu… O fi el natural și cel mai mare…și roșu- probabil… dar, nouă ni s-a părut foarte maroniu, plin de cioturi de copaci din 1900 toamnă… frumoși munții, însă:D:D:D Tot să stai așa, pe o bancă, și să pozezi gângănii, să te bată soarele de să-ți ardă spatele și să admiri rocile înalte ale muntelui Hășmașul Mare:X:X:X
Cert e că după o astfel de vizită, am mai putut admira și noroiul de pe adidașii lui Benny, respective de pe ghetele mele cu toc…E drept, îmi luasem încălțări de schimb dar, cum lenea e cucoană mare, am preferat să fac Lacul Roșu pe…tocuri=)) Am vrut și eu să văd cum e să fii pițipoancă=)) Ce, care e problema?=)) E vreo problemă?!=)) Important e că NU am alunecat, NU am căzut cu fundul în noroi și NU mi-am rupt nimic….m-a susținut Benny=)) În schimb, el era cu brio să cadă în apele natural-colorate iar eu, ca un Hamster ce sunt m-am gândit să-l prind… (momentul, într-o fotografie, nu pe Benny:D) Cred că dacă m-aș fi pus eu să-l susțin, nu numai că nu-și mai recupera echilibrul DAR, cu siguranță, am fi făcut amândoi o baie pe cinste:D:D:D  Întotdeauna îmi reușește cu brio să fiu acea buturugă mică ce răstoarnă carul mare:D:D:D


































      După ce am pozat inclusiv rațe și cai de munte, am luat-o pe Cheile Bicazului… pe care vi le recomand tuturor. Nu știu ce trăiri au cei care nu sunt pasionați de alpinism sau de trekking dar, personal, vă pot spune că acele formațiuni stâncoase mi-au tăiat răsuflarea…Mă vedeam urcând pe ele iar mintea mea deja trasa pe stânci o rută propice escaladării lor… Evident, ar fi o nebunie curată să te încumeți la așa ceva...Cu toate astea, nu-i puteam spune minții mele ce și cum să gândească:D















      Și după astfel de opriri, iacătă-ne ajunși în Bucovina... Încântătoare este Piatra Neamț unde am renunțat la popasuri:D:D:D: trotoare verzi bombon, banda de mijloc formată din TREI:două părți albe și una TOT verde bombon, ca să se asorteze cu trotoarul.; telegondola care-ți ia ochii de la șosea dar, nu-i problemă fiindcă sunt multe treceri de pietoni, cu multe stopuri și cu mulți șoferi care nu opresc:D... De aceea vă recomand călduros să așteptați până opresc TOATE mașinile pentru a traversa întregi și nu pe jumătate:D:D:D ȘI, cel mai interesant lucru din Piatra Neamț?! VOTAȚI CULIȚĂ TĂRÂȚĂ...=))=))=)) Nu știu cât este de agreat și cât nu, și sinceră să fiu, nici nu mă interesează chestiunile politice... Însă, tărâța legată cu-liță...... ce pot spune? Poftă bună! Să vă priască=))=))=))
În Târgul Neamț, însă, am mai stat la o cafea cu frișcă... lapte nu mai aveau:P Dar, a fost util popasul fiindcă a dat Domnul să îmi încarc și eu, în felul acesta, cartela Orange care zăcea în plata ei de câteva luni bune=))
După Târgu Neamț, însă, am prins viteză pentru a nu ne apuca noaptea și pentru a ajunge și noi în Suceava, că prea fusesem gură-cască pe drum:)
Ei bine, vă anunțăm că am plecat la ora 2.40 din București și am ajuns în Suceava la ora 16.00 FIX... Calculați și voi...să vedeți cât timp pot face unii oameni, pe un astfel de drum:D:D:D Unii probabil ajunseseră demult în Satu Mare, alții la Paris, Londra, Amsterdam... iar noi? În Suceavaaaa...:D
















      Aici? Alte dandanale=)) Benny o întrebase pe o prietenă unde anume lucrează Ioana dar, reținuse doar numele magazinului, NU și complexul=)) Așa că am alergat de la Iulius Mall, la Shopping City... unde se mai adaugă și o mică pupătură a mașinii de către unul cu școala, care își dădea examenul taman în parcarea de la Iulius Mall și pe care îl apucase exersarea tenacității lui de șofer TOCMAI lângă mașina lui Benny.. Bravos, tată... noroc că nu ai pupat mașina de tot, că dacă făceai asta, polițista nu se apuca doar cu mâinile de cap ci, și-ar fi smuls și toate firele albe pe care i le-ai scos conducând în halul ista!=))
Colac peste pupăză, am reușit și noi, într-un final, să dăm de Ioana și să-i facem o surpriză de zile mari=)) Cred că i-a sărit inima din piept când ne-a văzut=))=))=)) Cu siguranță, tremuram cu toții de emoții, mai ales că nu ne mai văzusem de ceva timp. Eu da, o mai văzusem pe Ioana în martie dar, Benny? Nu o mai întâlnise de la revelion. Ca atare, a fost binevenită o astfel de reuniune:X:X:X Mai mult, exact înainte de a ajunge la o cafenea ni s-a făcut un botez la tustrei de cred că nici copilul aruncat în cadă de către popă n-ar fi fost mai șomoiogit decât noi. Deh, Benny...ziceai că e prea mult soare... A fost după sufletul tău, să te răcorească și să-ți mai scadă niscaiva grade din temperatură=))
Cert e că ne-am distrat:) Am fost la un club fain, am mâncat o pizza gigant care ne-a ajuns și pe drum, am băut...suc de pere, lapte de capră=))=))=)) și ne-am bucurat că ne-am putut revedea după atâta amar de vreme:X:X:X Mai mult... AMR 28 de zile până când ne vom întâlni din nou pentru o mare porție de munte, aer curat și voie bună:X:X:X












      Cu greu am ridicat ancora de plecare din Suceava:( La unu dimineața, însă, cu chiu cu vai ne-am pornit înapoi, spre București... De data aceasta, am luat drumul spre Bacău... Am zis să schimbăm puțin județele, să mai vedem și altceva=)) Cert e că, ajunși în Roman, am parcat la o benzinărie și am fost shluffen până la 5 dimineața=)) Telefoanele sunau, Benny somn ușor... Pe la vreo 3 și jumătate, Hamsterul era deja fresh... Cum Benny dormea încă, am zis să-mi fac de lucru așa că am mâncat, am admirat cerul întunecat, ploaia, m-am mai sucit de pe o parte pe alta... și, finalmente, când am văzut eu că e deja ora 5, am încercat să-l trezesc și pe Benny... Mi-a luat ceva timp să fac una ca asta... I-am zdrăngănit la ureche inclusiv clopoțelul primit cadou de la Ioana... Dar el tot shluffen... A folosit strict pentru a-l întoarce de pe o parte pe alta=)) Important e că s-a trezit într-un final și că am putut-o lua din loc. Pe drum ne-am oprit mai întâi la o benzinărie pentru a lua câte o cafea fiindcă ajunsesem să gândim în reluare=)) Când am comandat, mi s-a spus un Hristos s-a Înălțat... după vreo 3 minute am răspuns și eu Adevărat s-a Înălțat... Serios vorbind... habar nu aveam pe ce lume mă aflu iar omul de dincolo de tejghea avea chef de vorbă și de sărbătorit=)) Eram la fel ca și înălțarea Domnului...cu capul în nori, pluteam pe norișorii lui Moș Ene... Ca atare, nu știu ce vroia de la mine cu acele croissante sau cu nu știu ce brichetă sau cu nu știu ce preparare a cafelei... Dar, îi mulțumesc pentru generozitatea deplină și am să încerc să îmi și amintesc ce anume m-a întrebat=))
Pentru noi a fost o cafea miraculoasă de-a dreptul... ne-a trezit la viață instant=)) Așa că am putut continua drumul, fără să mai delirez eu verzi și uscate de să-i fac creierii pane lui Benny=))
      Când a dat soarele, am oprit și noi într-un câmp, unde am avut parte nu numai de un răsărit de poveste dar și de un curcubeu care se afla paralel cu soarele. Deși în fața noastră cerul era plin de nori, noi eram, însă, pârliți și însoțiți de soare... Se pare că uitasem să-l desprind de mașină și să-l las la Suceava=)) 










De la Urziceni, însă...și până în București, ne-am răcorit din nou cu o ploaie zdravănă... Dar, deja nu ne mai păsa... Important a fost că prinsesem vreme bună la dus și că am putut căsca și noi gurile la peisajele „mirobolande” din jurul nostru =))
În concluzie, am plecat la ora 1 noaptea și am ajuns acasă la ora 11 ziua:D:D:D iar de la 2 noaptea și până la 5 am căzut morți în parcarea de la benzinărie=)) Benny, tată… tot ce-ți pot spune e că în mașina ta se doarme regește=)) Am dormit și prin noiembrie, cât ați vizitat voi 7 Scări… am dormit și acum… Așa că… lasă cortul acasă, că mașina ta e odihnitoare precum un dormitor bine dotat=))=))=))
Cert e că după un astfel de drum, ne mai trăsnea să ajungem și pe la mare=)) sau, mă rog… MĂ trăsnea… că nu puteam avea idei normale…unde ați mai văzut voi un Hamster sănătos la cap?=))
Dar, Benny a dat dovadă că are capul pe umeri, așa că am ajuns în București, unde eu, personal, am adormit povestind traseul nostru și tăindu-mi-se firul instant pentru vreo câteva ore bune… Sinceră să fiu, ÎNCĂ nu știu pe ce lume sunt dar, sunt sigură de un lucru:a fost o călătorie care a meritat pe deplin, o nebunie frumoasă de care ne-am bucurat și o surpriză pentru Ioana, căreia îi și dedic această poveste, pe post de cadou nu numai pentru ziua ei de naștere DAR, și pentru faptul că a devenit nașa unui suflețel de copil, ceea ce ne-a bucurat nespus și am trăit fericirea acelui moment alături de ea!





Înotând prin zăpada lui ’54

“Când parazăpezile sunt inutile, apelați la cizme de pescar!” (semnat: Hamsterul)

            

        Uneori, viața îți scoate în cale surprize neașteptate și cam așa mi s-a întâmplat și mie, de curând. În preajma Sărbătorilor de iarnă, mi-a fost dat să cunosc un suflet de fată și de care, actualmente, mă leagă o prietenie deosebită. Practic, tind să cred că o astfel de înțelegere benefică și reciprocă, ne-a cam luat prin surprindere, pe amândouă. Îți spui că distanța e mare și că o comunicare sau o reuniune între prieteni e dificilă... Ei, bine... noi am reușit să rupem tiparele și iacă-tă că am devenit foarte bune prietene, lucru pe care nici cu gândul nu-l credeam; nici eu și nici ea. Cert e că am ajuns să împărtășim, cu brio, aceeași încăpățânare și aceleași dureri de șale, care ne-au dus pașii pe potecile de munte.                                         PRIMA ZI


În ciuda unei prognoze meteo ceva cam pesimiste, am pornit-o agale, pe 23 martie, către Brașov, urmând, mai apoi, să ne cazăm la Dâmbu Morii. Cum ora de întâlnire a fost două după-amiaza, am decis ca în prima zi să facem o plimbărică lejeră și comodă și, cum Ioana nu văzuse Brașovul, ideea a căzut chiar bine.
         După ce ne-am lăsat bagajele la gară, în care cărasem haine și echipamente de parcă plecam pe Hymalaia, am luat-o la picior către Piața Sfatului, văzând Biserica Neagră, Cetatea Brașovului despre care bolboroseam eu, din aduceri aminte, că datează din anul 1395 și că era considerată cea mai solidă cetate bla-bla-bla... Cert e că, luându-ne cu vorba, am ajuns să vedem TOT Brașovul, inclusiv bisericile, primăria, parcul, magazinele, mall-urile și împrejurimile ca, finalmente, să ajungem și noi în fața potecii care duce spre Tâmpa... Cum drumul pare ceva cam amețitor și cumplit de plictisitor, în care nu ai ce admira decât șireturile de la bocanci, am decis să scurtăm agonia și să salvăm timpul pentru a ajunge și-n Poiana Brașov și, ca atare, drumul nostru până pe Tâmpa a însumat în total cam... vreo 45 de minute cu totul:D:D:D Cum priveliștea de pe Tâmpa, ne-a scos în cale parapante hazlii și colorate, ne-am agățat și noi de ele și am plonjat într-un tandem perfect până la poalele muntelui...Evident, glumesc:-P :- ))























         Ajunși în Brașov, am luat renumitul 20 care ne-a dus direct la Poiană unde am fost întâmpinați de o liniște ca de dinainte de furtună, fiindcă oriunde îți aruncai privirea nu găseai țipenie de om! Cert e că și acolo am început eu cu date istorice demult apuse, spunând de Prăpastia Lupului care era cea mai abruptă pârtie, zicând mai apoi că la Poiană avem cea mai mare pârtie din Europa deși, practic, ne cam holbam s-o putem vedea și noi, fiindcă părea o mare deschidere pustie, părăsită și fără nimic european... DAR, e, totuși...o vale interesantă... iar reușita ei constă în faptul că românul a reușit, cu brio, să radă toți copacii de pe Postăvaru... eeehhh...




         Cert e că o astfel de plimbare ne-a cam stârnit foamea și așa am ajuns să găsim un restaurant mic dar, primitor și frumos aranjat, într-un stil rustic. Drăguț a fost că ne dovedeam a fi primii lor clienți de la acea oră... Eram noi și hărțile atârnate pe toți pereții... Mai târziu, însă...am avut parte de doi bărbați italieni simpatici, care s-au așezat paralel de noi și pe care i-am urmărit toată seara fiindcă îmi provocaseră imaginația bogată, prin lumânarea pe care și-o aprinseseră pe masă... Mintea mea creață îi vedea ca pe doi îndrăgostiți, aflați la o cină romantică... Evident, nu am putut să-mi țin pliscul și le-am zis și companionilor mei, ceea ce îmi zăcea mie, prin sinapsele și neuronii mei alambicați iar ei, privind cu coada ochiului... nu puteau decât să mă aprobe... În orice caz... sper că v-a mai priit mâncarea, prieteni, după ce v-am trezit o astfel de imagine prin minte:D:D:D






         Pe la ora opt și jumătate seara, ne-am decis și noi să ne îmbarcăm către Brașov, să ajungem apoi la gară, să ne luăm bagajele și să mergem spre cazare, în Dâmbul Morii. Pentru acest drum îi mulțumim pe deplin lui Nea Fănică pentru că a avut grijă să ajungem întregi, cu bagaje cu tot, la Pensiunea Șapte Scări, unde hotărâsem să și înnoptăm... Ba, mai mult, ne-a lăsat chiar în curtea respectivei pensiuni... să nu care cumva să ne rupem șalele cărând prea mult de bagaje:D Cu adevărat un om de nota zece! :- ))
Cât despre prognoza meteo?! Am avut un adevărat șoc!!! În Brașov mureai de cald în tricou?! Am avut impresia că am greșit locația și că noi, defapt, suntem la mare și nicidecum la munte... Îmi venea să întreb încotro e plaja :- )) Noroc cu Tâmpa, că ne-a mai scos în cale o priveliște montană, că altfel nu realizam pe unde am ajuns. Ei, bine, după o astfel de plimbare destul de zdravănă, chiar dacă a fost ea mai mult pe asfalt, cam pe la ora zece noaptea eram deja shluffen... Așa c-am pus ceasul să sune și am dormit neîntorși până dimineața, când ne-am trezit înainte de cântatul cocoșilor:D




A DOUA ZI

         A doua zi, la cinci și jumătate dimineața, eram în picioare, fresh, și puși pe fapte mari... Ne propusesem ca și drumeție: Cabana Bonloc- Peștera de Gheață- Cab. Piatra Mare- Vârful Piatra Mare- Stână- Tamina... Dar, cum niciodată socoteala de acasă nu se pupă cu cea din târg... iacă-tă că ne-am lovit de stupize, stupizeeee.... Zăpada ne depășea nivelul parazăpezilor... Jos era totul verde și frumos iar sus, cu cât urcai mai mult, cu atât te afundai în nămeți...
         Cum încăpățânarea e uriașă, nu ne-am lăsat păgubași, încercând, totuși, să răzbim printre nămeți și făcând inclusiv botezul drumului acela, care pleacă de la Cabana Bonloc către Peșteră... După ce am înotat prin zăpadă și am căzut în fund, am reușit să ajungem și noi la un panou care ne anunța că până la Piatra Mare mai avem vreo 4 ore jumate... Very funny, am zis noi, mai ales ca făcusem drumul ăsta prin vară și nu ne luase mai mult de 2 ore și jumătate, în condițiile în care l-am luat la urcat și nu la coborât, cum ar fi trebuit să îl facem acum...













         Însă, pe drum mi s-a aprins un beculeț... fiindcă am realizat nu numai că nu avem mare lucru de văzut pe o astfel de porțiune darrrrr se punea problema că urma să dăm și peste o poieniță pe care ar fi trebuit s-o botezăm la greu și ne-ar fi prins noaptea nevăzând mai nimic... Ca atare, le-am propus companionilor mei două posibilități: 1.Să continuăm pe traseul acesta până la Peșteră și apoi să coborâm în Dâmbu Morii și 2.Să ne întoarcem și să mergem să vedem Canionul Șapte Scări... Evident, printr-un vot unanim, am ajuns la concluzia comună: Șapte Scări! O decizie înțeleaptă aș putea spune, având în vedere faptul că a doua zi am putut admira și nămeții în care ne-am fi împotmolit dacă nu am fi luat o astfel de hotărâre... Așa am văzut ce merita cu adevărat, în scurtul nostru timp și într-un masiv cum e Piatra Mare. La Bonloc, am ținut-o în cântat de muzicuță, că e mai ușor de cărat față de chitară:D , am mâncat, am salutat motanul care încă n-a murit prin pustietățile alea, apoi am luat-o către Șapte Scări.










         Și aici ne-am lovit de alte stupizeee... Pe tot traseul am dat peste o fleșcăială, amestecată cu zăpadă, noroi și gheață cât cuprinde și care îți forțau fiecare mușchiuleț în parte... nu mai spunem de coloană care deja începea să ne cloncăne din toate încheieturile și să ne spună ceva drăguț pentru stima pe care i-o arătam, urmând potecile înghețate...Mai mult, unii dintre câțiva amici de suferință, întâlniți pe drum, au și renunțat la o astfel de țăcăneală, considerând că e destul de anapoda să-și frângă aripile pe un astfel de traseu... Noi, însă, n-am dat bir cu fugiții sub nicio formă! Ne-am continuat drumeția, am ajuns la Canion iar acolo am fost întâmpinați la modul cel mai nesuferit cu putință de un simplu cuvânt: IMPRACTICABIL... Serios?!??!! – ne-am zis noi... Hai să vedem! Și uite așa am urcat pe scările care păreau bine merci până când am ajuns la cea din urmă, unde gheața se transformase deja în ditamai palatul Crăiesei Zăpezilor... Așa că, fraților... când vi se mai spune ceva legat de cuvântul impracticabil... apăi să-l rețineți și s-o luați de bună...adică să NU faceți ca noi, că-i vai de mama voastră    :- ))))):D:D:D
      Dar, să luăm partea bună a lucrurilor: la ieșirea din Canion nu ne-au căzut țurțurii în cap ci, au picat, în legea lor, pe lângă noi:D :D :D... iar pe drum am dat peste niște căpițe de paie care erau mai ceva decât patul de acasă și unde ne-am odihnit spatele, în niscaiva nechezături de cal, care ne-au speriat și mai multe nu... Apăi de unde să știm că între căpițe și un nailon nenorocit se află și doi cai?! În orice caz, au avut grijă să ne anunțe prezența lor acolo printr-un simplu nechezat și nu printr-un joc de copite care, cu siguranță, ne-ar fi trimis direct la Dumnezeu Tatăl...:D





































         După astfel de peripeții, culmea culmilor a fost Soarele... Deși totul în jurul nostru părea înghețat, pe noi ne tăiaseră toate căldurile... până și zăpada de pe creste avea un aspect lucios, ca și cum o apucaseră transpirațiile... Ăsta a fost paradoxul zilelor noastre de munte: soare la greu, căldură de abia mai puteai DAR, zăpadă până la gât... No, dacă îți puneai un izopren sub fund, puteai face plajă în ditamai omătul.
         Trăgând o linie, în două zile am putut vedea: Brașovul, Tâmpa, Poiana, Cab. Bonloc și Șapte Scări... era ceva, la urma urmei, având în vedere primăvara lui 54... pardon, iarna... whatever... După astfel de trasee, seara ne-a răzbit foamea, așa că ne-am înfipt în castroane de supă, brânzici și pateuri de tot neamul, sucuri de portocale și câte altele care ne-au întremat pe măsură.


A TREIA ZI

         În cea de-a treia noastră zi- care era și cea a plecării dealtfel- ne-am hotărât s-o luăm pe un alt traseu și să încercăm, totuși, să ajungem la partea de Stână și Vârf... Mai mult, o începusem bine chiar de dimineață fiindcă niciunul dintre noi nu avea habar că s-a schimbat ora... Ca atare, cinci și jumătate s-a făcut șase iar noi ne simțeam avantajați de nu se poate fiindcă ceasurile noastre arătau ore în urmă... Așa că am făcut lejer sandwich-uri pentru drum, ne-am pus sucuri și apă prin sticle...toate erau bune și frumoase până când am realizat că la receiverul de la TV arăta ora corectă și că ceasurile noastre erau defecte... Sigur, bietul soare încerca el să ne avertizeze cumva că nu-i ora lui de trezire iar nouă ni se părea ceva cam ciudat că nu mai apărea odată pe cer dar, am zis că de vină o fi vremea și nu ceasul de la mână...deh... Colac peste pupăză, la ora opt care la noi era șapte, am reușit s-o pornim la drum, în pas vioi și cu gândul la cum vom scurta serpentinele de pe Drumul Familial, pentru a ajunge la Cabana Piatra Mare și de acolo pe mai departe, la Stână, Canton, Tamina...
         Trecând de drumul forestier care îți dă senzația că nu se mai termină, am ajuns la partea de serpentine, pe care le-am luat de-a dreptul. Frunzele, umezeala și gheața ne trăgeau picioarele la vale dar noi nu le-am lăsat sub nicio formă să ne ducă unde vroiau ele... În josul potecilor, se zăreau vreo trei montaniarzi simpatici și bine echipați... Se opriseră în drum... ne-am oprit și noi, în ideea de a-i lua cu noi pe ruta directă... Când ne-am întâlnit cu ei, însă... ne-au spus ceva de genul: veți mai face încă trei dealuri din astea și veți fi shluffen... După care au băgat viteză, văzându-și de serpentinele lor... Mi-am zis în gând: ce nesuferiți! Și ne-am continuat dunga noastră... După ce am terminat cu tăiatul serpentinelor și am reușit să ajungem în Poiană, dăm de o surpriză... Cei care ne-au zis că vom fi shluffen stăteau la un popas în acea poieniță! Ca să vezi cine a devenit shluffen și cine era încă vioi! Măi să fie... Deh, fraților... asta a fost ca-n pelerinajul spre Mecca, în care s-a dovedit că drumul drept și ușor nu este și cel mai scurt... Am luat-o noi pe cel mai greu traseu dar, am ajuns în același punct și eram mai odihniți decât cei care ne spuseseră că vom fi shluffen...Hi hi hi... Acolo, însă, am făcut și noi o pauză de apă și sandwich-uri, timp în care am stat la taclale cu un musiu de câine și pe care ne-am chinuit să-l pozăm, apoi am luat-o prin nămeți, până la Cabana Piatra Mare. Când să zicem și noi că bem ceva cald, surpriză: cabana era plină până la refuz și nu găseam liber nici măcar un loc, la masă... Așa că ne-am apucat să admirăm și să pozăm împrejurimile, să ne facem calcul la timpul rămas, să ne uităm la zăpada de pe creste care nu ne era tocmai favorabilă pentru traseul pe care ni-l propusesem... în timp ce Ioana făcea cu mâna din dreptul ruinelor fostei cabane... Ei... aici a fost chiar interesant fiindcă am crezut că ne salută zâmbitor și frumos... Ulterior, am descoperit și noi că defapt ea nu-și mai putea scoate bocancul din zăpadă:D:D:Dși că rămăsese înțepenită:D Cine să se fi gândit la așa ceva, când vedeai un chip zâmbăreț care-ți mai face și cu mâna? =))=))=)) Important e că a reușit să iasă din nămeți și, oricum...dacă mai stătea mult acolo, o scoteam noi la capăt...că doar nu o lăsam în zăpadă:- ))





















         După o astfel de peripeție, am decis să ne continuăm drumeția fiindcă nu avea rost să mai stăm pe loc, așa c-am pornit-o spre Piatra Scrisă, unde picioarele noastre se afundau din ce în ce mai mult în zăpadă... Am căutat să pășim încet, pe lateral dar... tot mergeam cu un picior pe deasupra și cu unul pe dedesubt... Ajunși la Piatra Scrisă, ne-am apucat să facem un lung șir de poze iar pe drum se auzea o voce spunând: Nu-mi mai trebuie zăpadă un an de zile!... I-am așteptat să vină înspre noi pentru a-i întreba cum este drumul... iar fata care tocmai apăruse de după stâncă mi-a arătat zâmbind pantalonii ei, care erau uzi leoarcă și din care mai rămăsese uscată doar o foarte mică porțiune... Mai mult, luând-o în jos, am putut observa la ea că și fundul ei era ud:D:D:D Când am văzut în ce hal de ciufuliți erau bieții de ei, ne-am hotărât să facem cale întoarsă fiindcă, la cum arătau pantalonii fetei aceleia... parazăpezile nu ne erau de niciun folos fiindcă zăpada trecea cu mult peste genunchi... Ori, cum noi trebuia să prindem un tren, nu ne puteam încumeta să înotăm prin alte mormane de zăpadă... Așa că am făcut cale întoarsă, cu gândul că Stâna are cel mai frumos peisaj...VARA! Ajunși înapoi la Cabana Piatra Mare, am reușit să ne aciuăm și noi la căldură fiindcă se eliberase... Ioana a băut un ceai fierbinte, în timp ceu eu și Eugen am dat-o pe vin fiert, amestecate toate cu un pachet de biscuiți. După ce ne-am încins noi bine, am luat-o din loc...pe șapte cărări... cu zăpada care acum devenise o adevărată pârtie și, ca atare, am patinat cu brio, în bocanci, ne-am hlizit și ne-am prăpădit de râs, admirând inclusiv poiana pe care ar fi trebuit s-o parcurgem cu o zi înainte și care se dovedea pe partea aceasta a fi plină de nămeți... Ca atare, ne-am băgat puțin bocancii prin acele troiene, să vedem cam până pe unde ne-ar fi ajuns... Vedeți și voi din poze ce catastrofă ar fi fost:D:D:D
























      Colac peste pupăză, chiar dacă am dat rateuri în drumețiile noastre, asta nu ne-a împiedicat cu nimic să ne distrăm teribil și dacă la urcuș am tăiat serpentinele, luând-o de-a dreptul, printre copaci-biling-balang- și pe frunzele umede și înghețate... la coborâre am ținut-o într-un adevărat patinaj artistic, ba chiar am și semnalizat pentru depășire un grup ce se afla în fața noastră... Unde mai punem că toți care treceau pe lângă noi, se cam umflau de râs... Eu CHIAR nu înțeleg ce li s-a părut așa amuzant:P... Nu am făcut decât să cânt O, brad frumos... Merry Christmas...alea-alea...Ce, nu ’cadra cu peisajul?!:D:P
        E, după o astfel de pățanie, am ajuns cu brio, pe un soare care ne-a bronzat, nu alta, direct la Cabană. L-am sunat pe Nea Fănică și am plecat puțin triști că am lăsat în urmă o vreme superbă și că timpul nostru fusese atât de scurt… Ajunși în Brașov, am luat bilete pe ultima sută de metri și am alergat de am gâfâit, până la tren… Ne-am urcat în ce vagon ne-a căzut mai la îndemână-respectiv ultimul- apoi ne-am uitat și noi pe bilete, să vedem unde ne e locul… Ei, bine… am luat tot trenul la rând pentru a ajunge de la ultimul vagon, la primul, unde aveam și noi locurile… Până am reușit noi să ne instalăm și să ne facem comozi, trenul o și luase la mers și, încet-încet ne-a dus până la Bușteni, unde țineam morțiș să îi arăt Ioanei Bucegiul… I-au plăcut atât de mult, încât, în secunda doi, a și dispărut din raza mea de acțiune, cu tot cu aparatul foto după ea, să le facă poze… Să luăm partea bună… deși a alergat să se poată urca din nou în tren…și deși trenul începuse s-o ia din loc zdravăn… n-a rămas în gară…hiuh! Dacă ar fi rămas… ei bine… geaca, telefonul, rucsacul, portofelul și absolut tot ce mai avea la ea… rămâneau în tren… În gara din Bușteni, trenul nu stă mai mult de două minute și, ca atare, riști oricând să rămâi în Gară… Sper că nu au pățit-o mulți dar, cu siguranță, e un semnal de alarmă… Păi da… de alarmă… că într-un astfel de caz m-aș fi transformat instant în Domnul Goe și de nu trăgeam de semnalul ăla până rostogoleam toată lumea din tren, dacă nu reușea Ioana să se urce! :D:D:D
         În sfârșit...am ajuns și noi la București și până la trenul de Suceava, pe care trebuia să-l prindă Ioana, am stat la taclale și la povești, de nici nu am realizat când a trecut timpul... După trei zile frumușele, în care am dat numai peste lume de omenie, de la cabanieriță până la cei întâlniți pe trasee, cu greu ne-am luat rămas bun, urmând, evident, să ne mai întâlnim și să mai petrecem și în alte călătorii poate chiar mai bine decât acum!









        Poate că nu am reușit noi să respectăm planul din cauza zăpezilor și din cauza celor care nu au catadicsit să curețe traseele... DAR, am putut vedea destul de multicele într-un timp scurt: Brașov, Tâmpa, Poiana Brașov, Cab, Bonloc, jumătate din traseul Peșterii de Gheață, Canionul Șapte Scări, Cab. Piatra Mare, Vârful Piatra Scrisă... În plus, am avut trei zile însorite, în care, dacă ai fi considerat tonele de zăpadă pe post de apă a mării... cu siguranță, aveai unde să faci plajă și să te bălăcești...:D

Keep on walking...:D
Nu am nimic să demonstrez lumii dar, am multe să-mi demonstrez mie însămi [Semnat: Hamsterul:-))]

      După o intervenție laparoscopică pe coloană și după trei săptămâni de stat precum pitpalacul în vârful patului, am decis să-mi încep "gimnastica medicală" printr-o scurtă "expediție" pe Munții Baiului. Cum mi s-a luat de atâta Susai, m-am hotărât ca plimbarea să fie pe Piscul Câinelui, drum pe care îl mai făcusem cu mult timp în urmă și pe care țineam morțiș să mi-l reamintesc acum.

      Știu că povestind această aventură, voi auzi multe voci spunând: "ești încăpățânată" sau "ești inconștientă" sau "trebuia să stai la pat"... BLA...BLA...Well, let me tell you something... O legumă-ntr-un ghiveci nu face altceva decât să vegeteze; halal fotosinteză, nu credeți? În plus, ce înseamnă viața fără de verbul a trăi? Iar eu pot afirma c-am trăit din plin această escapadă, fugind din ghiveciul meu vegetativ.

      Dar, să nu credeți că nu am avut parte de peripeții... Ar fi fost-probabil- prea monoton sau prea plictisitor- cred- dacă nu ar fi existat și pățanii, de-a lungul unor astfel de drumeții ușoare.
      Drumul către Piscul Câinelui e, relativ, simplu. Pe vreme bună nu faci mai mult de trei ore iar iarna, în jur de patru ore. Sigur, pentru cei care vor să bată recorduri, timpul se poate reduce considerabil. Personal, însă, nu recordul mă pasionează ci, strict muntele. Pentru mine, dragostea de munte înseamnă să-mi simt fiecare pas pe care-l fac pe cărare iar timpul meu se măsoară în "cât să nu mă prindă noaptea". Farmecul muntelui constă în faptul că oamenii îl percep sau îl simt diferit iar eu sunt una dintre acele persoane care preferă să admire fiecare bilibistroc ce-i iese în cale. Totuși, să nu vă imaginați că asta înseamnă să rămân gură-cască, într-un singur punct și să nu mă mai mișc de acolo juma' de oră... Nici chiar așa! Îmi place să merg încet pentru a nu rata nicio stâncă și niciun peisaj care-mi apar în cale dar, ritmul pe care îl mențin e musai unul constant!
      Revenind, însă, la povestea noastră, țin să vă recomand o variantă către Piscul Câinelui, pe timp de iarnă, fiindcă drumul parcurs până la începutul de traseu este, de-a dreptul, trăsnit în NATO. Există două posibilități de a ajunge până acolo: fie plecând din Gara Sinaia, fie din oraș, de la Hotel New Montana. Cu toate că drumul cel mai scurt este cel de la Gară, pe timp de iarnă, însă, v-ați îngropa în mormane de zăpadă. De aceea vă și recomand (pe timp de iarnă) varianta: Gara Sinaia- ieșiți din Gară, spre oraș- traversați- urcați prima porțiune de scări- acolo veți observa o separație a drumului- urcați în continuare luând-o la stânga, unde veți și vedea marcajul punct albastru-urcați în continuare scările până la finalul lor și veți da peste imaginea orașului Sinaia-țineți drumul drept până când veți da, pe partea dreaptă, de Hotel New Montana și în stânga voastră va fi Str. Unirii- luați-o la stânga, pe Str. Unirii care vă va scoate la șosea-traversați șoseaua, apoi treceți calea ferată și gata! Ați ajuns la drumul ce duce înspre Pisc. Mai departe, țineți drumul forestier, plin de serpentine largi și care, din loc în loc, e marcat cu câte un punct albastru iar el vă va scoate direct la destinație. Vara, însă, varianta de a pleca direct de pe peronul Gării Sinaia, mergând circa 100 de metri înspre București și trecerea peste calea ferată, în stânga, este chiar recomandabilă. Iarna, însă, toate mormanele de zăpadă sunt depozitate taman pe traseul acesta astfel încât, nu ți-ar mai rămâne decât s-o iei pe șine, ceea ce... Doamne păzește!...e nebunie curată sau, poate să faci așa ceva dacă ți s-o fi urât cu viața. Vă spun aceste lucruri tocmai fiindcă m-am lovit de ele și nu e cazul să se mai lovească și alții. Inițial, am vrut să urmăm drumul Gării Sinaia dar, nămeții depășeau înalțimea Hamsterului și...la naiba, oi fi eu hamster dar... tot am 1 metru 60!!!




      În sfârșit, după ce am luat-o pe varianta oraș, a urmat o porțiune înzăpezită de drum forestier care părea parcă uitat de Cel de Sus... Nici țipenie de om... Unicul lucru pe care îl puteam auzi era hauiala vântului turbat printre copacii care scârțâiau din toate mădularele lor... La cum făceau, îmi și imaginam cum îmi pică naibii o ditamai craca în moalele capului, de să mă sature... Bine că astfel de imagini au fost DOAR în imaginația mea:D Cert e că zăpada ne-a cam dat de furcă... Noroc cu bețele telescopice primite cadou, de Crăciun, de la Sunshine... Mi-au fost mai mult decât utile pe un astfel de traseu și de aceea îi sunt pe deplin recunoascătoare pentru ele:* :* :*



      Mai în josul traseului acesta, observasem niște urme. În mintea mea de hamster, păreau a fi de căprioară, în timp ce companionului meu i s-au părut a fi de câine... În sfârșit, am tăcut și am mers mai departe. 




      Când să zicem și noi c-am ajuns, la nici măcar 50 de metri de locul destinat, ne oprim, brusc. Printre copaci se mișca ceva... M-am gândit că, poate, e căprioara aia din mintea mea... La câteva secunde, însă... auzim un mormăit atât de clar și de puternic, încât ne-a zdrăngănit, subit, fiecare timpan în parte... Am înlemnit pentru câteva minute, ne-am uitat unul la celălalt, după care am zis într-un duet simultan: "Ne întoarcem, asta e..." Că doar nu ne dusesem acolo să ne batem cu vreo fiară... În timp ce făceam cale întoarsă, am bodogănit cu voce tare: "La dracu, urșii ăștia n-au de gând să hiberneze?!" Și tot eu mi-am răspuns: "Cum să hiberneze cu bârdâhaiul gol...pfff"

      Apropos de acest traseu și ca o paranteză... Dacă vă trece prin minte să rămâneți la Cabana Piscul Câinelui, luați-vă gândul... E cu circuit închis. Și dacă vreți să faceți acest lanț muntos, luați-vă cortul și multă apă! Pe o porțiune de 300 de kilometri pătrați, nu aveți unde înnopta iar unicul loc din care v-ați putea alimenta cu apă ar fi un lac fără denumire pe hărțile turistice... Deh, fraților... trăim în România...Dar, să luăm partea bună a lucrurilor... De foame n-ați muri...în sezoanele de vară-toamnă, găsiți la ștevie cât cuprinde și numai bună de-o ciorbă; în plus, dacă vrei să te rupi de lume, Munții Baiului, în întregimea lor, sunt ideali: dacă urli, gândul tău îți va răspunde și te va consola. Evident, ăsta e un mare haz de necaz... 
      În orice caz, ursoaica aia nesuferită nu ne-a lăsat cu niciun chip să ne continuăm traseul și chiar eram bosumflată din pricina asta...la care se mai adăuga și un Bucegi în ceață:-(( :-(( :-(( De aceea i s-a și pus pata Hamsterului că vrea să facă și altceva iar timp aveam gârlă! Și așa am ajuns la Trei Brazi, prin troiene și nămeți care depășeau cu mult înălțimea mea, ne-am distrat și cu un Jack Frost (om de zăpadă) ca apoi să ne oprim la un vin fiert.
      Având în vedere faptul că pe tot drumul spre Trei Brazi am ronțăit zăpadă, vinul acela fiert mi-a redat glasul pe care mi-l pierdusem, cu fiecare ronțăitură de bulgăre:D :D :D Dar, a fost mai bună decât orice vată de zahăr:D :D :D













      Nu știu cât adevăr se ascunde în perla că asta-i ca iarna lui '54 dar, cu siguranță, troiene atât de mari nu mi-am imaginat că pot exista...până acum:P :D Oamenii încă mai lucrau la dezăpezirea traseelor și mă uitam uimită la faptul că nu făceau față cantităților uriașe de zăpadă.





      Cel mai frumos lucru, însă, pe care l-am putut simți din nou a fost scârțâitul omătului sub picioare, fenomen de care nu mai avusesem parte de foarte multă vreme. Ce-i drept, e posibil să-l fi simțit acum, din două motive: 1. am talpă nouă la bocanci și 2. refăcându-se coloana, au început și picioarele mele să simtă pe unde calcă și să se miște mai bine. Unde mai pui și faptul că NU am patinat deloc! Din contră! Am mers nemaipomenit de bine! So, help me God, să rămână lucrurile tot așa! Și ceea ce mi-a făcut ziua și mai frumoasă, a fost faptul că spre seară, s-a retras ceața și am putut admira, în cele din urmă și Bucegii și Crucea înzăpezită:X :X :X





      În concluzie, a fost o escapadă pe cinste, în care marea mea fericire a fost aceea de a mă vedea repusă în mișcare, după un service, oarecum forțat de unele împrejurări. Ca atare, testul la care mi-am supus     propriile-mi picioare, a fost trecut cu brio și pentru mine a fost o reală bucurie să-mi observ funcțiile locomotorii refăcute.


13 comentarii:

Nick spunea...

No, lipseste ceva din povestea asta: "Uite ce pufoshenie dulce shi blanoasa!vino la mamitzica ta sa te pupe!" Nu am sa critic, din contra. Altul in locul tau ar fi stat cu fundul pe scaun, sa bea o bere. Daaarrrrr...mai maninca tu zapada, ca o sa faci matanii de la cite castane o sa iti iei!

19 februarie 2012 la 10:19
Next leveL spunea...

corect! bine spus Nick!!!

20 februarie 2012 la 13:22
Ina spunea...

Răspunsuri:1.Oricum fac mătănii de câțiva ani încoace, de când mi-ai spus: Zi Tatăl Nostru, cum te-a învățat tactu-mare- că doar așa m-ai învățat tu, dragă Nick, să scap de urși... Ce, credeai c-am uitat?!!! 2.Berea e cel mai mare inamic al omului: îngrașă!!! Mersul, însă, e sănătos, că întărește și mușchii;-) Oricum, știu că ăsta a fost un compliment din partea ta, Nick, și îți foarte mulțumesc pt el. 3.Îmi împart fericită castanele cu Sunshine!!! Are aceeași preferință culinară la capitolul zăpadă, ca și mine! P.S. Ce drăguți sunteți voi, băieți... pffff....

20 februarie 2012 la 17:50
Nick spunea...

Alooo! Pe munte nu fugi dupa troleibuz!!! Si daca te mai prind ca bati recorduri de timp, te string de git cu mina mea!!! Viteza prinzi la atletism nu pe munte!!! Vrei cumva sa bati muntii in scaun cu rotile??!! De nu ti oi pune limitator de viteza ca la masini!!!

28 martie 2012 la 23:03
Ina spunea...

Am deja un limitator de viteză: COLOANA!Vrei cumva să ne certăm și public? N-ar fi mai bine să-ți iei tu un calculator, să-ți faci un site și să terorizezi pe alții, nesuferitule?!

28 martie 2012 la 23:15
Unknown spunea...

A fost o experienta foarte placuta! Mai vrem!!!

10 iulie 2012 la 13:38
Next leveL spunea...

frumoase cuvinte Irinna... :D

2 august 2012 la 08:45
Unknown spunea...

WELCOME BACK RoB ;) ... >:D< " Din cauza soferului dupa microbuz a intarziat si TRENUL :)) "

O etapa din prietenia voastra sa incheiat frumos !! Urmeaza celelalte ! :P :)

2 august 2012 la 10:58
Next leveL spunea...

ms benny...

2 august 2012 la 12:28
Ina spunea...

Multumesc, Sunshine:D Sper ca nu au jignit, nu asta le era rolul si, totodata, sper sa fi starnit nu numai amuzamentul dar sa fi simtit si durerile noastre teribile=)) Cu toate astea, repet: A MERITAT! Iar tu stii prea bine ca o drumetie alaturi de tine este intotdeauna o drumetie fantastica in adevaratul sens al cuvantului:* Mi-a fost dor de o drumetie alaturi de tine si m-am bucurat sa putem face asta din nou, ca odinioara:)

2 august 2012 la 19:26
Nick spunea...

Pina nu iti vopsesc eu toti copacii cu dungi triunghiuri si paranteze galbene nu ma las! Stiu ca ai dreptate si am vazut si eu in ce hal era Coama Calului dupa denumirea ei veche. De aceea a fost si usor modificat traseul excluzind in felul asta partea aia cu peretele de stinca si care ajunsese sa fie asa datorita eroziunilor suferite. Din cauza acelui drum multi oameni de trekking constatau ca trebuie sa invete si escalade. Stiu ca iti placea si am simtit in tonul tau si o oarecare dezamagire dar nu te opreste nimic sa il reiei si pe cel clasic mai ales ca il cunosti foarte bine. Asa ca nu ma mai stresa cu treaba asta ca tot nu te ratacesti tu pe munte si in anume punct tot ajungi tu si fara harta sau busole!Tu esti ultima mea grija la partea de ratacita pe munti! Visezi traseele alea! Doar ca iti place tie sa te rasfeti si sa faci pe naiva! Cu mine nu iti merge si stiu ce zace in capsorul tau simpatic! Incearca doar sa nu te mai duci cu piciorul accidentat si e valabil si pt Robert! Pe zi ce trece ma conving ca voi doi semanati ca doua picaturi de apa! Incapatinati pina la sfinti! Acum faci pe cocosul si ii zici tu lui Robert de bocanci dar ar trebui sa ii si povestesti cum ai parcurs desculta Malaiestiul din cauza aceleiasi probleme! Ce imi place e sa va revad pe munte pe un traseu serios! La amindoi se poate citi in ochi pasiunea si dragostea de creste! Stiti cum sa pasiti usor chiar si in conditii grele! Sa faci Postavaru cu picioarele praf cum ati fost voi arata ca puteti cu mult mai mult! La Ina stiam asta iar la Robert am vazut asta. Si ar trebui sa ii dam castane foarte multe Inei deoarece piciorul ei nu e doar luxat si este dublu de umflat! Asa a mers cu tine pe munte!Vezi ca daca vrea sa faca un traseu e in stare sa treaca peste orice durere si sa mearga si in patru labe daca e posibil numai sa se vada pe virful stabilit!!! Astept si alte drumetii ale voastre impreuna! Ma vad in ele pe mine cind eram tinar si cind faceam trasee alaturi de Ina! Sunteti la fel de ambitiosi incapatinati si va sprijiniti unul pe celalalt! Asa trebuie sa si fie doi parteneri montani si prieteni foarte buni! Ca la alpinism! Cel care urca isi lasa increderea oarba asupra partenerului de corzi! Astept sa vad chiar mai mult de atit de la voi doi! Stiu ca se poate!

2 august 2012 la 20:37
Next leveL spunea...

Irina... nu era nimic de jignit... ;) intodeauna este o placere sa merg alaturi de tine pe munte... :*
Nick...despre piciorul Inei nu mi-am dat seama decat in momentul in care ea era in fata mea si urca.... mi s-a parut mie ceva ciudat...si am intrebat-o la un moment dat, iar ea mi-a spus k o sa imi spuna mai sus..:D ca sa nu ma enervez... intr-un final mi-a spus ca are piciorul usor luxat... ce puteam sa ii fac?!? sa ne intoarcem ? nu aveam cum... sa ii rup piciorul si sa ii dau cu el in fund... nici asta nu puteam... asa k am preferat sa nu o cicalesc de 100 de ori cu intrebari " legate" de picior... pentru a nu ii induce mai rau durerea... cand am ajuns in Brasov mi-a spus ea mai multe daca nu ma insel( sper sa nu ma insel )
despre picior...
Cat despre mine...:D eu mi-am "accidentat" picioarele dintr-o prostie... bocanci imi sunt ff bine izolati, si singura aerisire era pe langa glezna... iar eu am inchis aceea aerisire cu parazapeziile... toata transpiratia si toata umiditatea a fost trasa de ciorapi si mai apoi de piele... si de aceea si atatea rani :D..
Ca grad de dificultate sincer mi se pare ca Cabana Piatra Mare ( prin Canionul 7 Scari ) este mult mai greu... Traseul nostru a fost unul ce necesita atentie sporita... singurul inconvenient a fost lungimea lui... luuuuuung cu doi de L ar spune unii...
Nick...pana ii vopseti copacii, noi ne-am gandit sa dam o mana de ajutor...(bineinteles daca se poate)vreau sa stiu daca noi iubitori ai muntelui putem sa inlocuim semnele(legal fara sa deranjem pe nimeni.)... sa trasam altele acolo unde este cazul...

P.s. Poate inntr-un viitor apropiat ni te si alaturi...
Te salut cu mult respect....

4 august 2012 la 02:49
Ina spunea...

Robert, una e un traseu solicitant, alta e un traseu dificil... Piatra Mare pe banda galbena, prin Canion, este un traseu solicitant DAR NU si dificil... Spinarea Calului NU este un traseu solicitant! Dar, este unul dificil... INSA, asa cum am spus si in povestioara noastra: la cum arata acum, e grozav sa fie facut si de altii! Daca pasesti atent pe un astfel de traseu, il poti face fara probleme... Vorba ceea, noi l-am facut cu picioarele praf, daramite altii... Cu toate, astea, NU recomand traseul clasic... si asta pentru ca NU incurajez teribilismul si NU il voi incuraja NICIODATA! Vreti trasee serioase? Atunci vi le voi recomanda dupa ce faceti Piatra Mare si alte plimbarici usoare... Ture faine...

6 august 2012 la 13:58

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postări (Atom)